Poți să râzi la auzul unui banc care vehiculează prejudecăți și stereotipii, mitocănie, xenofobie sau misoginism, și pentru că el oferă o critică subtilă a acestora, discreditându-le tocmai prin supralicitarea lor. Dar poți să faci aceleași lucru și pentru că ești de fapt, mai mult sau mai puțin, mitocan, misogin sau xenofob și te hlizești cu gura până la urechi, fericit că poți profera expresii vulgare, scrie într-un articol pe Contributors.ro profesorul universitar Sorin Mitu, director al Departamentului de Istorie modernă, Arhivistică şi Etnologie al Facultății de Istorie şi Filosofie, al Universității „Babeş-Bolyai” din Cluj.
„Liberalismul clasic – ca să revenim la alegerile ideologice capabile să ne călăuzească în atari situații delicate –, cel care spune că dilemele generate de libertatea de exprimare se rezolvă cu un strop de bun-simț și de educație, este călcat astăzi în picioare de adepții ambelor tabere amintite și devine tot mai stingher și mai neputincios, sugrumat între atitudini extreme”, arată profesorul Sorin Mitu.
Sorin Mitu a publicat de curand la editura Polirom o monumentală istorie imagologică a relațiilor între români și unguri intitulată chiar așa: Românii şi ungurii. Un război imagologic de o mie de ani
Mai jos, vă prezentăm porțiuni din articolul publicat de profesorul universitar Sorin Mitu, pe contributors.ro.
„Bancurile reprezintă o sursă excelentă pentru descifarea imaginii Celuilalt, datorită faptului că sunt împărtășite pe o scară foarte largă, în interiorul unei comunități omogene sub raport cultural. Aidoma folclorului de altădată, ele au o dimensiune socială fundamentală. Când auzim un banc bun (iar acestea nu circulă decât dacă sunt cu adevărat reușite), simțim nevoia imperioasă de a-l împărtăși, de a-l spune altora, mai departe. Știm dinainte că și interlocutorii noștri se vor distra copios când îl vor asculta, iar acest lucru ne face și pe noi să ne simțim foarte bine. Unii spun: vai, eu nu știu să spun bancuri! Dar chiar și în acest caz, mărturisirea respectivă nu exprimă decât regretul și dorința irepresibilă de a participa de fapt, laolaltă cu toată lumea, la construirea unui tonus social optimist și exuberant. În același timp, este vorba despre trăirea și asumarea împreună cu ceilalți a unor sentimente, atitudini și valori colective. Iar tot acest dispozitiv asigură o difuzare excepțională a respectivului tip de mesaje.
Astăzi bancurile sunt foarte prezente și pe Internet, dar acest lucru nu modifică, la modul esențial, funcțiile lor sociale și nici măcar mecanismele de transmitere a acestora. „Utilizatorii” le citesc și le dau share, dar plăcerea de a le spune și de a le auzi, față în față cu un interlocutor sau într-un grup de prieteni care râd în hohote, este aceeași. Importanța lor pentru studiul imaginarului social derivă din faptul că într-un grup relativ omogen toată lumea le înțelege, râde și în consecință aderă la mesajul acestora. Rareori se întâmplă să fie cineva care nu înțelege un banc, iar în această situație fie bancul e slab, fie respectivul are un mod de gândire foarte particular, în raport cu cel al grupului din care face parte. Dar în marea majoritate a cazurilor succesul bancurilor este asigurat și tocmai de aceea ele pot să treacă din gură în gură – iar astăzi de pe un ecran pe altul – cu o viteză amețitoare.
Analizând bancurile spuse de români îți poți da seama ce cred ei despre unguri
O caracteristică definitorie a stereotipiilor etnice este că ele pot fi gustate în modalități practic identice de un birjar sau un academician. Cu atât mai mult este valabil acest lucru astăzi, pe coordonatele unei culturi omogene de masă și ale unui imaginar etnico-național uniformizat. Ca urmare, ni-l putem imagina pe academicianul Ioan-Aurel Pop tăvălindu-se de râs la auzul bancurilor cu unguri (spun asta și pentru că îl cunosc de vreo patruzeci de ani), la fel ca țăranii de pe valea Mureșului Superior, intervievați de Violeta Rus. Sau, ca să dau dovadă de echidistanță, îl putem include în această companie virtuală și pe autorul rândurilor de față.
Inutil să mai subliniez, în asemenea condiții, că aceste „creații” sunt larg apreciate pentru umorul lor. Numeroase site-uri de profil de pe net au o secțiune intitulată „bancuri cu unguri”, care vehiculează în general aceleași piese.
Până și pe un site administrat de UDMR poți citi câteva bancuri românești despre unguri (alături de câteva bancuri ungurești despre români), postate sub deviza „Nu te supăra, frate!” și însoțite de un argument: „pentru că umorul e una dintre cele mai sănătoase forme de conviețuire, iată câteva glume istorice cu români și maghiari”. În același timp, mai trebuie spus că aceste texte la prima vedere banale sunt de fapt extrem de bogate în semnificații, așa că trebuie analizate cu o anumită finețe interpretativă, dacă scopul nostru nu este doar să ne amuzăm, ci și să răspundem în mod corect la următoarea întrebare: ce cred românii despre maghiari?
Ridiculizarea incompetenței lingvistice
O primă categorie de bancuri românești referitoare la maghiari brodează pe tema incompetenței lingvistice, a necunoașterii limbii române sau a felului pocit în care ungurii vorbesc românește. Aceasta este o temă esențială și în mentalitatea populară tradițională, pentru care ironizarea celui care vorbește altfel sau în altă limbă reprezenta o modalitate importantă de delimitare și de punere în evidență a propriei identități. Plecând de la această funcție de bază a oricărei glume care persiflează modul de a vorbi al celor diferiți de tine (în cazul românilor, de exemplu, eroii unor asemenea ironii pot să fie la fel de bine evrei, țigani, nemți, ardeleni sau moldoveni), amintita ridiculizare a incompetenței lingvistice a maghiarilor este completată cu un aspect de natură politică și naționalistă.
Neînvățarea limbii române de către maghiari nu este, în opinia compatrioților lor români, doar un handicap care îi face caraghioși, ci și o trăsătură cu valențe negative, deoarece, potrivit aceleiași credințe, ei nu vor să învețe românește. Sau, în altă variantă de interpretare, incapacitatea lor de a vorbi corect românește pune în evidență diferențele și distanța dintre noi și ei.
Fiind vorba de niște bancuri, asemenea acuzații serioase sunt de obicei ocolite (deși nu întotdeauna), iar respectivul nărav e sancționat doar prin intermediul umorului și al ironiei. Greșelile de limbă ale ungurului provoacă râsul în mod garantat nu doar pentru că sunt caraghioase, ci pentru că ele confirmă într-un mod amuzant ceea ce știm dinainte despre maghiari. De fapt, exact în acest fel ne așteptăm să vorbească un ungur, iar poanta e asigurată doar de forma comică și ingenioasă în care este exprimată această caracteristică generală a lor. Felul în care ei se exprimă reprezintă un aspect definitoriu pentru modul de a fi al acestora, un aspect, după cum spuneam, sancționabil.
Unele bancuri pe această temă sunt extrem de rudimentare, bazate doar pe jocuri de cuvinte care evidențiază greșelile de exprimare săvârșite frecvent de maghiari, așa cum sunt cele prilejuite de utilizarea defectuoasă a genurilor din limba română, pe care ei, zice-se, nu le pot învăța în ruptul capului:
Gheorghe și Piști, la restaurant: – Gheo, cum se zice corect: o spătar sau un spătar? – Un spătar, mă Piști! – Unspătar, două beri te rog!
Alteori însă, sancționarea ungurului care nu știe românește e mult mai severă și poate fi conjugată cu xenofobia și lipsa lui de maniere:
– Când spune un ungur «bună ziua»? – După ce învață românește!
Cine nu știe că ungurul e nesimțit și că nu vrea nici măcar să dea bună ziua românilor (sau cel puțin că așa se spune despre el), nu are cum să sesizeze umorul acestei glume.
Uneori, întâlnim și situația inversă, în care românul e cel care nu se poate descurca în ungurește, dar într-o asemenea situație se poate trage o singură concluzie: maghiara este o limbă imposibilă. De exemplu, să treci cu vederea infidelitatea conjugală a soțului tău, asta mai merge; dar să poți articula un cuvânt mai lung în ungurește, așa ceva este de neimaginat:
Maria către Ion: – Lasă că știu eu că mă înșeli cu unguroaica aia din Székelyudvarhely! Ion: – Cum poți să spui așa ceva?
Sunt mult mai rare cazurile în care poziționarea maghiarului este una neutră în raport cu românul, iar cei doi sunt situați pe poziții de egalitate. Un exemplu îl oferă bancul cu românul, ungurul și țiganul care fac „un concurs, care duce o găleată plină de apă cu sculamentuʼ până la etajul zece, fără să verse nimic”. Nici românul, nici ungurul nu reușesc și își rup „docomentu”, în timp ce țiganul le dă clasă amândurora, în mod egal, rupând toarta la găleată și lovindu-se cu „docomentu” peste ochi. În raport cu acest terț – țiganul demonizat de ambele părți, dar căruia umorul popular îi permite în acest caz să își ia o revanșă simbolică (trebuie să i se recunoască și lui o calitate, dacă în rest este umilit și plasat aproape întotdeauna pe ultimul loc) –, românul și ungurul nu mai sunt decât doi tovarăși oarecare.
În alt banc, graiul caraghios al maghiarului nu mai are nicio conotație negativă și nu-l mai situează pe acesta într-o poziție de inferioritate în raport cu românul. Dimpotrivă, în acest caz maghiarul e cel care răstoarnă ierarhia obișnuită, la fel cum o făcuse țiganul în bancul anterior. Dar în acest fel bancul își modifică de fapt conținutul, transformându-se dintr-un banc etnic într-unul care vizează tema clasică și atât de populară a infidelității conjugale și a satirizării bărbatului încornorat:
János și Ana serbau zece ani de căsnicie. La un moment dat, se ridică János să țină un toast: – Ridic acest pahar pentru cei zece ani de când trăiesc cu nevasta meu! Ion, prietenul cel mai bun, îl corectează: – A mea, băi, nevasta mea, așa-i corect. – Taci, bă Ioane, cu a ta trăiesc numai de doi ani!
În acest banc, clișeul ungurului prostănac care vorbește prost românește este dat peste cap și relativizat, deoarece incompetența lingvistică a acestuia nu mai are darul să îl ridiculizeze, ba mai mult, românul este cel care trage ponoasele de data aceasta, în pofida românei lui impecabile”. Continuarea articolului, pe contributors.ro, aici.