În fiecare an, în noaptea de 25 spre 26 octombrie, înainte de sărbătoarea Sfântului Dumitru, se aprind focuri, iar oamenii se adună în jurul acestora. Obiceiul se păstrează și astăzi în mai multe sate din țara noastră, printre care și localitatea Șirnea din comuna Fundata. Sărbătoarea este asociată cu venirea iernii, iar această tradiție este cunoscută și ca ziua când se desfac stânele (obiceiul transhumanței spune că peste iarnă oile sunt coborâte la vale de la pășunile de munte unde au stat peste vară).
Focul lui Sumedru este o sărbătoare a întregii comunități, având în prim plan un moment definitoriu, este un scenariu al morții și renașterii naturii la cumpăna între 25 și 26 octombrie. Caracterul funerar al focului, într-o veghe ritualică specifică, se pare că are rădăcini în timpul arhaic ca un cult al strămoșilor pentru câștigarea bunăvoinței în asigurarea unui an viitor fertil și bogat în recolte.
Sărbătoarea are de fapt o sorginte precreştină, iar focurile care se aprindeau erau pentru încălzirea spiritelor care apar pe pământ în această perioadă. Focul are rol protector, prin foc trecând tinerii şi copii care aruncă cu tăciuni aprinşi. Sfântul Dumitru, celebrat în data de 26 octombrie, este o divinitate pastorală, protector al păstorilor. Este vorba de „focul viu” al ciobanilor români, care purifică îndeosebi păstorii şi turmele.
În jurul unui imens rug funerar, aprins de tineri într-un loc înalt al satului şi întreţinut cu lemne uscate şi resturi vegetale, se adună întrega suflare a satului şi se strigă, în cor, formula consacrată „Hai la Focu’ lui Sumedru!”. Femeile împart covrigi, nuci şi mere. La plecare, participanţii iau cărbuni aprinşi cu care fertilizează grădinile şi livezile. Momentul cel mai așteptat este prăbușirea bradului incinerat, care indică renașterea simbolică a zeului mort. Prin direcția în care cade trupul divin (jarul sau tăciunii aprinși) se apreciază care dintre feciori sau fete urmează să se căsătorească în noul an.
