O brașoveancă trecută prin 2 experiențe legate de Serviciul de Ambulanță Județean Brașov scoate la iveală două moduri total diferite de abordare, de către ambulanțieri, a situațiilor grele, de boală, în care se află pacienții care solicită ajutor. Iată povestea, așa cum a fort prezentată de brașoveancă:
<S-a întâmplat pe 19 mai a.c., seara.
N-are rost să dau aici prea multe detalii de ce am fost nevoită să apelez la serviciul de ambulanță. Pe scurt, tensiune arterială crescută pe care n-am reușit s-o țin singură sub control. Dar, ca să vorbesc despre ambulanțierii care au venit la domiciliu în urma apelului, trebuie să fac o mică retrospectivă.
Anul trecut, în alt context medical, am apelat o dată la serviciile ambulanței. Atunci, lucrurile s-au desfășurat cam așa:
Sun la 112. „Bună seara, ce urgență aveți?” „Presupun o colică renală”. Răspund calm, dar cu respirația întretăiată, întrebărilor doamnei care a preluat apelul. „Județ? Oraș, vârstă, simptome…? „Sunteți singură?” „Da”. „Puteți deschide ușa?” „Da.” „Așteptați, vă fac legătura la serviciul de ambulanță Brașov”. Răspund încă o dată la aproximativ aceleași întrebări /…/ Ambulanța sosește în șapte-opt minute. /…/ Deschid ușa. Intră un asistent firav și o asistentă solidă, cu aer de plutonier major. Spune „bună seara!” de parcă ar ordona unui batalion „pe loc repaus!”. Însoțitorul, împovărat cu un fel de rucsac enorm (o targă pliantă?!) tace. O anamneză sumară, o verificare a tensiunii, un EKG… Asistenta mă întreabă „aici doare?” și – zbang! – îmi aplică un croșeu-surpriză în zona rinichiului stâng. Îmi scapă un „aaauu!!”. Ea repetă stupid: „doare?”. Zâmbesc: „de obicei zic aaauuu!! la glume bune! Așa râd eu.”. Zice: „vă pun o branulă!” și mă împunge vârtos în brațul drept, de parcă vrea să străpungă două-trei vase de sânge deodată. Nu comentez, nu mă vait. Completează iute niște hârtii, îmi cere, poruncitor „Buletinul!!!” Inima pare în ordine, tensiunea e cam mare. „Aveți Captopril?”. „Da!” „Luați o tabletă și mergem la UPU!”. Știam din auzite că ambulanțierii lasă pacientul să decidă dacă vrea sau nu să meargă la spital. Cu majurul… ordinul se execută, nu se discută. Dacă n-ar fi durerea, aș râde. Tovarășul firav capătă glas: „să vă ajut să vă luați haina…” „Mă descurc, mulțumesc!” „Puteți merge singură sau să vă ajut ?!” „Mulțumesc, pot să merg singură!” Bun ar fi, în locul treptelor de bloc vechi, fără lift, un tobogan. Aș ajunge ușor de la etajul trei la parter! Brusc, gura mi se usucă mai dihai decât Deșertul Atacama. Captoprilul de sub limbă nu are în ce să se dizolve. „Grijă la cap!” îmi recomandă sever majurul când urc în ambulanță, iar mie – în ciuda durerii – îmi vine iarăși a râde: „grijă la cap!” – replica polițiștilor din filme când îi urcă pe infractori în dubă.
După o asemenea experiență cazonă, te gândești de două-trei ori înainte de a chema Salvarea și chiar am intenționat să evit repetarea ei. Nu sunt dintre acele persoane care intră ușor în panică, nici dintre acelea care se văicăresc, totuși, întrucât TA s-a dovedit a fi mult mai îndărătnică decât mine, după vreo trei ore de încercări nereușite s-o potolesc, am cedat și am cerut ajutor la 112. A urmat „ritualul”de-acum cunoscut. Timpul de așteptare (foarte scurt, de altfel) l-am petrecut rugându-mă cerului să nu dau iarăși ochi cu… majurul. Și cerul m-a ascultat. Au venit doi ambulanțieri comunicativi, deschiși, cu simțul umorului, în stare să transmită pacientului o stare de spirit bună, un „tonus pozitiv” și siguranța că se află pe mâini bune. Sigur, nu eram, slavă Domnului! – într-o situație-limită, de viață și de moarte, eram – cum se spune – „conștientă și cooperantă”, din categoria „urgențe minore”. Cred însă că, și în situații grave, atitudinea „salvatorilor”, pe lângă măsurile strict medicale pe care le iau, capacitatea lor de a fi omenoși, de a ști ce și cum să spună ca să ridice moralul bolnavului contează mult. Verificarea stării mele de sănătate s-a desfășurat rapid, dar fără rigidități, mi s-a lăsat libertatea de a decide dacă merg sau nu la UPU. Când să ieșim pe ușă, unul dintre ambulanțieri a adus în treacăt vorba despre cărți și citit. M-am întors în grabă la biblioteca din sufragerie, am luat volumașul de poezii „Clipa de grație” și i l-am dăruit. Nu de alte, dar mare lucru e să întâlnești astăzi oameni care își fac timp să citescă! Din păcate, n-am mai avut decât un exemplar, nu i-am putut dărui unul și colegului său. Apoi, în loc de formalul „atenție la cap!” cu care m-a blagoslovit asistenta-majur mai an, de data asta, când să urc în ambulanță, am schimbat două vorbe despre… Bacovia și Nichita Stănescu. Poate că „salvatorii” o să mă identifice și după acest mic detaliu, pentru că scurta noastră discuție a luat o turnură ușor amuzantă.
Am întrebat, am vrut să le știu numele, le-am spus că o să scriu… Au dorit să rămână anonimi. O formă de modestie pe care iarăși este greu s-o întâlnești acum, când ambițiile, vanitățile și orgoliile se ciocnesc la tot pasul. Singurul lucru pe care am reușit – insistând – să-l aflu a fost că ei sunt „echipajul 37”. Un echipaj care a fost de serviciu în seara de 19 mai, când am apelat Ambulanța.
Sunt absolut convinsă că profesia lor este una dintre cele mai solicitante. Cu atât mai lăudabil pentru cei care o practică păstrându-și latura umană! Nu pot decât să spun „mulțumesc, echipaj 37!”>, și-a povestit brașoveanca Mihaela Malea Stroe experiența, în lapasprinbrasov.ro.
5 comentarii
Doi colegi deosebiți,doi OAMENI cu suflet mare,care te binedispun ori de câte ori au ocazia,ireprosabili din punct de vedere profesional.Multumim Luci și Marius! Ați reprezentat onorabil instituția SAJ Brasov
Într-un sistem medical „grav bolnav” cum este al nostru, prezența unor Oameni precum Luci și Marius este în măsură să „resusciteze” speranța (pacienților) că lucrurile se mai pot îndrepta.
Cred în schimbarea oamenilor din sistem.Am avut mai multe „peripetii” cu ambulanta pentru mine sau soț.De la an la an a fost mai bine.
Întrebare: de ce naiba a chemat ambulanța pentru o tensiune mare? Putea sa sune medicul de familie sau să se ducă singură la spital? Dar ce să vezi, cheamă ambulanța și, poate, privând astfel un pacient în stare mai gravă de răspuns în timp util. Națiune de dobitoci
1. TA mare comportă risc de AVC, cunoștințele dvs. medicale sunt insuficiente pentru a aprecia riscul.
2. N-ați înțeles că situația a fost prezentată „pe scurt”, fără „detalii”, mesajul centrându-se pe omenia și profesionalismul celor doi ambulanțieri.
3. Ca să dormiți liniștit, aflați că am apelat 112 la sfatul medicului.
4. Cine nu înțelege ce citește suferă de analfabetism funcțional.
5. Din ce națiune faceți parte dvs.? Întrebarea e retorică, nu are nevoie de răspuns. End of story.