La doar 21 de ani Laura Bogaciu și-a născut fiica, într-o perioadă în care societatea judeca aspru femeile care aveau un copil în afara căsătoriei, numit în limbaj popular copil din flori. Laura și-a asumat din prima clipă statutul de părinte unic, a fost și mamă și tată pentru fiica ei și a reușit să o crească oferindu-i tot ceea ce e important pentru un copil. Când mama Laurei a aflat că fiica ei este însărcinată, a dat-o afară din casă. În acel moment, prietenii au făcut scut în jurul ei și i-au oferit casă și resurse pentru a-și putea naște și crește copilul.
Laura și-a scris povestea în cadrul campaniei „Pe umerii mamei”, un demers jurnalistic al „Totul Despre Mame” de conștientizare a vulnerabilității femeilor care trec sau au trecut prin situații complicate. „Am citit undeva că mamele singure sunt un model de reziliență. Așa o fi, n-am de unde să știu. Și n-am de unde să știu pentru că n-a fost un șoc, nu m-am trezit în situația de a fi mamă singură. Am intrat în ea. Asumat. Că așa am vrut eu. Am vrut acest copil, deși aveam doar 21 de ani. L-am vrut numai eu, așa că a fost total al meu, inclusiv în certificatul de naștere.
Și pentru că cineva acolo sus le aranjează pe toate așa cum e mai bine pentru fiecare, la mai puțin de un an de la nașterea fiicei mele, de cum s-au deschis granițele, imediat după decembrie ‘89, tatăl ei a plecat din țară. Pentru prima dată, a văzut-o 14 ani mai târziu. Multă lume, atunci, în primii ani, a crezut că sunt o femeie rănită, care suferă din dragoste, dar își reprimă sentimentele. Nimic mai greșit. Nu am suferit deloc și am recunoscut că nici nu-l iubeam, dar nici nu-l uram. Și lucrurile așa au rămas de-a lungul vremii.
Familiile monoparentale nu mai sunt azi ceva ieșit din comun și nici societatea nu mai privește un părintele unic ca pe un paria. Dimpotrivă, mi se pare că oamenii sunt mai empatici cu mamele și tații singuri, mai dispuși să-i sprijine, să-i ajute, nu să-i judece. Am fost norocoasă să am în jur astfel de oameni într-o vreme în care gura lumii lua în malaxor astfel de povești de viață. Poate că și în spatele meu au fost ochi iscoditori, bârfe, cuvinte șoptite de după colțul basmalei ținut pe gură, dar nu am văzut, nu am auzit. Și chiar dacă aș fi văzut și auzit, nu mă interesa nici cât negru sub unghie.
„Să nu-l lași aici, să nu-l abandonezi în spital!”
Totuși, am avut o experiență umilitoare, care m-a înfuriat cumplit, chiar la naștere. Încerc acum să-i acord circumstanțe atenuante acelei persoane – pentru că doar una singură a fost -, punându-i modul în care a gândit pe seama experiențelor cărora le-a fost martoră. Și pesemne că în vremurile alea au fost multe. Femeia despre care vorbesc era medic obstetrician și se afla în sala de travaliu a Maternității Giulești în ziua în care am născut. Atunci, în ‘89, sala de nașteri nu era un spațiu intim în care să se desfășoare actul nașterii, unde să se afle doar gravida și echipa medicala. Era o încăpere foarte mare, care avea două zone: cea de travaliu și cea de nașteri. Vreo cinci paturi de travaliu și parcă trei mese de naștere. Toate ocupate. Cele în travaliu eram toate laolaltă, ne văicăream când în cor, cînd pe rând, și ne încurajam care pe care. Și eram și martore la chinurile celor care nașteau.
Citiți mai multe detalii, pe totuldespremame.ro.
