Un bărbat, proaspăt tătic, a trecut prin depresia postnatală. Stările lui de anxietate, furie și lipsă de speranță, atacurile de panică dese care îl aruncau și mai adânc în depresie l-au convins să ceară ajutor. Nu a putut vorbi despre acestea acasă, nici nu credea că așa ceva i se poate întâmpla lui, dar a ales să apeleze la un psihoterapeut.
„Sunt jurnalist, am 33 de ani, doi băieți mici și am simțit că nașterea lor mi-a furat toată viață. Am făcut terapie, dar încă mi-e dor de viața mea de dinainte de a fi tată…“
Când soția a rămas însărcinată am fost cel mai fericit om de pe pământ
„Mi-am dat seama că se întâmplă ceva cu mine destul de repede după nașterea primului băiat. Aveam viața perfectă – o soție extraordinară, pe care o adoram, cel mai tare job de pe pământ, care îmi permitea să fac ce-mi place și să și câștig pentru a mă bucura de viață, un apartament într-o zonă bună. Când soția a rămas însărcinată am fost cel mai fericit om de pe pământ. Iubeam, eram iubit, urma să devin tată.
Îmi spunea că eu nu știu ce simte, că o doare, că e sfârșită, că s-a săturat. Și eu mă simțeam la fel…
Știam că viața mea se va schimba după ce voi deveni tată, dar habar n-aveam cât de mult. În primele săptămâni după naștere m-am simțit în plus. Soția, cu care înainte puteam discutam despre orice, s-a îndepărtat de mine. A avut probleme cu alăptatul, nu reușea să pună corect copilul la sân. Copilul plângea, ea plângea, în fiecare zi era fie mama ei la noi, fie vreo prietenă. Am început să citesc despre asta, ca să o ajut. Dar sfaturile mele nu erau niciodată bune. Îmi tot repeta că eu nu știu ce simte, că o doare, că e sfârșită, că s-a săturat. Și eu mă simțeam la fel. Mă durea suferința ei, dar mi-era teamă să-i spun pentru că mi se părea că e prea puțin orice i-aș spune sau aș face. Sau că sfaturile mele sunt nepotrivite. Mi-a spus-o de multe ori. Așa că am renunțat să-i mai dau sfaturi.
M-am refugiat în job și în băutură
Plecam cât mai devreme dimineața, după nopți în care abia dormeam, și mă apucam de treabă. Ajungem primul în redacția în care munceam și plecam ultimul. Mă refugiasem în muncă. Le povesteam colegilor despre copil, le arătam poze cu el. Câteodată mă învoiam de la ședințe spunându-le că dau o fugă să-i cumpăr soției ceva de care are urgent nevoie. În ochii lor cred că eram erou. Prostii! În realitate, nu făceam decât să fug de realitate. De multe ori, mă opream într-un birt unde nu m-ar fi găsit niciun cunoscut, cu o bere în față. Apoi berea a devenit coniac. Stăteam așa singur, fără să vorbesc cu cineva, și mă gândeam ce să fac să nu mă mai simt atât de lipsit de valoare.
Citiți mai multe detalii, pe totuldespremame.ro.