O copilărie guvernată de obsesia unei mame pentru curățenie a transformat o femeie într-un fel de „robot”, atent la orice scamă. Eu zic că acum sunt bine, n-am de ce să mă îngrijorez. De fiică-mea, ce să zic? Să revină la serviciu și să vadă cum e viața cu serviciu și copil mic! Cât timp îi mai rămâne să umble cu aspiratorul, mopul și soluțiile prin casă? Cel mai tare mă tem pentru nepoata mea! Ea ce apucături o să aibă cu așa o moștenire pe linie maternă?!
Copilăria și adolescența mea și a fratelui meu au fost guvernate de obsesia mamei pentru curățenie. De scandalurile pe care le aveam când se întorcea de la serviciu și găsea vreo scamă pe covor, vreo picătură de ulei pe aragaz (nu vreau să mă gândesc ce-ar fi fost dacă sărea ulei pe perete!) sau stropi de apă pe faianța din baie.
Îmi amintesc că într-o zi am pus ceară la topit, să mă epilez, și, aproape de final, când ceara era lichidă, nu știu cum am pus pe marginea crăticioarei lingura de lemn cu care amestecam, că a naibii s-a dat peste cap și ar fi aterizat pe jos. Eram îngrozită că lingura plină de ceară topită se va lipi de podea și nu voi putea șterge urmele „masacrului”. A fost efectiv ca în filme în fracțiunile acelea de secundă. Vedeam cu încetinitorul cum lingura se îndreaptă amenințător spre podea, în timp ce auzeam în cap urletele și reproșurile maică-mi.
Nu știu când a avut capul meu timp să proceseze atâtea informații și să deruleze atâtea imagini, nu știu cum a reușit să îmi dea clipita aceea de luciditate și să mă facă să reacționez pentru a salva situația. Situația, nu și pe mine… Dar asta mă și interesa! În căderea lingurii, până să ajungă să facă priză cu podeaua, am întins ambele mâini, cu palmele în sus, ca s-o opresc. Și am oprit-o. Lingura plină de ceară fierbinte s-a lipit pe interiorul încheieturii mâinii stângi, unde e pielea mai fină și mai sensibilă… Când am tras s-o dezlipesc, s-a dezlipit cu tot cu niște piele. Semnul îl am și în ziua de azi. Dar am evitat un scandal.
Curat și ordonat sunt termeni diferiți!
Atunci, în adolescență, nu aveam obsesia mamei mele pentru curățenie. Asta nu înseamnă că toleram mizeria, dar nici nu făceam caz din lucruri mărunte. Eram o persoană normală. Aveam, în schimb, o altă dambla: ordinea. Pentru că, deși poate că pentru unii nu pare, cei doi termeni sunt total diferiți. Nu mă deranja dacă pe covor cădea o fîșie subțire de lemn de la ascuțitul creioanelor, dar n-aș fi putut să-mi fac temele sau să învăț dacă creioanele nu erau în suportul destinat lor, iar suportul într-un anume loc, în partea dreaptă a biroului.
N-aș fi avut liniște dacă, în șifonier, pe umerașe, tricourile n-ar fi fost grupate pe culori. Și nici nu m-ar fi luat seara somnul dacă, în bibliotecă, vreo carte nu ar fi fost la locul ei și înălțimea acesteia ar fi depășit-o pe a celor din vecinătate. Nu știu dacă sufăr de vreo tulburare și cum s-o chema ea, dar vă mărturisesc că atunci când întind rufe, nu pun cârligele la întâmplare. NEAPĂRAT același model și aceeași culoare, NICIODATĂ diferite. În mod ideal, ele ar trebui să fie la culoarea (sau măcar asortate) obiectului vestimentar pus la uscat. Știu, nu e OK, dar asta e…
Măcar păstrează curățenia, dacă nu te pun să o faci!”
Lucrurile s-au schimbat în momentul în care am devenit mamă. Bine, nu imediat după nașterea copilului, ci în câțiva ani. Nu făceam caz chiar la nivelul la care făcea maică-mea, dar nici departe nu eram. Și nici fiică-mea nu semăna cu mine, în sensul că nu o prea impresionam când mă puneam cu gura pe ea. Și nici nu făcea mari eforturi să aibă mai multă grijă, să nu mai facă multă mizerie. Până târziu, în adolescența ei, mi-am asumat absolut tot ce ține de curățenie, inclusiv în camera ei. Nu am lăsat-o să facă nimic (chiar mă temeam că va ajunge „la casa ei” și habar nu o să aibă cum se curăță sacul aspiratorului), preferând să își dedice timpul studiului și picturii. Aveam o singură doleanță: măcar să păstreze curățenia, dacă nu o puneam să o facă!
Citiți mai multe detalii, pe totuldespremame.ro.
