VIDEO Cum era viața brașovenilor în orașul Stalin în anul 1956, când nu era tocmai o urbe model. Imagini nostalgice din fabrica și cartierul Steagu Roșu

Cea mai nefastă perioadă a Braşovului a fost în 1950 când indentitatea oraşului a fost ştearsă, iar localitatea a purtat numele de Stalin.

Ruşii au denumit 14 oraşe din toată Europa după numele dictatorului. Legenda spune că în România ar fi fost vizat iniţial Sibiul, dar comuniştii au considerat că nu sună bine Salam de Stalin şi astfel „onoarea“ a revenit Braşovului. Ca să nu se creadă că ruşii au impus acest lucru, s-a fabricat un document print care muncitorii din Braşov cereau insistent ca oraşul să poarte denumirea de Stalin.

Pe 19 august 1950 cererea apărea în ziarul „Drum nou”, pe 22 august 1950 era dat decretul de schimbare al numelui, iar pe 25 august acelaşi an, Drum nou publică “salutul călduros” al Guvernului şi Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (viitor Partid Comunist Român) vizavi de schimbarea numelui din Braşov în Oraşul Stalin. Pe muntele Tâmpa a fost scris din Brazi numele lui Stalin pentru ca toată lumea să salute schimbarea. După zece ani în 24 decembrie 1960 Braşovul şi-a recăpătat denumirea originală.

Cum arăta weekendul „clasei muncitoare” în anii ’50

Cineclic a găsit în arhivele televiziunii un clip care surprinde viața în orașul Stalin, în anul 1956. Weekend-ul începea atunci doar după ora 15.00, când fabricile își închideau porțile.

În imagini se poate vedea Calea București în dreptul fabricii de camioane, care era străjuită de plopi, primele blocuri din cartierul Astra, dar și stadionul municipal, a cărui amenajare nu fusese încă finalizată.

Muncitorii plecau spre casele lor din împrejurimile orașului atât cu tramvaiul cu aburi, cu autobuzele uzinei, dar și cu cele ale fabricii. Aglomerația era una de nedescris. „Sâmbătă la ora 3.00, constructorii de camioane părăsesc uzina. Oarece ce vor face în timpul lor liber? Așa ceva nu se vede nici la București”, remarcă crainicul în timpul prezentării imaginilor cu aglomerația din autobuze.

Cea mai mare parte a angajaților uzinei de camioane locuia aproape de fabrică, în cartierul Stegu Roșu, „la blocuri cum se spune pe aici”. În reportaj sunt prezentate și câteva locuințe.

„O locuință de burlac, cu spice țărănești lângă part, o pernă, scoarțe țărănești, toate aduse de acasă. O cameră poate spune multe despre stăpânul ei”, remarcă realizatorul reportajului, care ne mai prezintă și mobila modernă pe care o avea în cameră Sorin, maistru oțelar și student la Institutul de Mecanică: deasupra magnetofon, la mijloc radio, iar în partea de jos un dulap pentru cărți.

Și totuși, la vremea aceea Brașovul era destul de puțin dezvoltat și se observa lipsa locuințelor. Mulți trăiau încă în barăci, unde condițiile nu erau tocmai roz, dar nici cei care locuiau în acestea nu atinseseră încă un grad de civilizație prea ridicat, după cum constataseră cei care au realizat reportajul.

Viața era aparent frumoasă, însă erau multe lipsuri

În weekend, „clasa muncitoare” pleca fie la plimbare cu barca pe lac, în Noua, fie la iarbă verde, la drumeții și chiar vânătoare prin Poiana Brașov. Erau însă și gospodari care după orele de muncă în fabrică lucrau la prășitul cartofilor pe câmpul ce despărțea uzina de cartier. În cazul celor care rămâneau pe acasă, femeile preocupate de târguieli, bărbații de…fotbal. Realizatorii materialului spun că noul cartier avea o alimentară bine aprovizionată și chiar și o măcelărie, dar lipseau totuși lucruri elementare, precum un magazin de textile, farmacii sau librării.

„Nu-i un orășel model. Așa cum l-am văzut azi, nu o să-l mai vedem. Va fi poate mai frumos, barăcile se vor dărâma, se vor ridica noi blocuri și nimic nu va mai fi ca azi”, concluzionează regizorul „reportajului de la Steagu Roșu”.