Pentru că sursele de apă potabilă folosite la finalul secolului al XIX-lea nu mai satisfăceau nevoile populaţiei în creştere, edilii Brașovului de la acea vreme au gândit extinderea captărilor de izvoare. S-au făcut studii preliminare încă din 1880. În anul 1889, consilierii locali au aprobat un proiect pentru aducerea apei din Valea Răcădăului, printr-un tunel ce urma să fie săpat sub Tâmpa, proiect ce nu a fost avizat de ministerul maghiar. A fost agreat însă proiectul inginerului şef al oraşului, Christian Kertsch, ce propunea aducerea apei din Valea Răcădăului, ocolind Tâmpa şi depozitarea într-un rezervor de beton de 2.000 mc ce deservea Cetatea internă, Braşovul vechi şi Blumăna.
Astfel, din 1892, Brașovul a avut un apeduct, apa fiind adusă în oraș prin țevi de oțel și țiglă. Instalația a fost construită după planurile și sub conducerea Inginerului-Șef al orașului, Christian Kertsch, după cum stă mărturie inscripția de pe apeductul care încă mai este funcțional Sub Tâmpa și care acum este alimentat din rețeaua publică.
Înainte de construcția apeductului „apa o aduceau servitoarele cu botele (donițele) – de la Numărul Unu (actualul hotel de pe strada Lungă, nr. 1 -n.r.) din Brașovechi, iar rufele se spălau la o fântână sub Strajă. Căci se făcea deosebire între fântânile cu apă rece și gustoasă și cele cu apă sălcie sau prea caldă… În piață, la fântâna din fața locuinței generalului, era întotdeauna seara sindrofie de servitoare ieșite cu botele sau cu ciubărul după apă. Făceau ce făceau și nimereau la apă tot când erau pe acolo și «cocișii» unguri sau soldații… Când era ger, de jur împrejurul fântânii era un ghețuș primejdios, căci apa se revărsa peste marginile ciubărului uitat de slujnică, care chiuia cu cavalerul ei sub poarta unei case din vecinătate”, după cum scria Sextil Pușcariu în volumul „Brașovul de altădată”.
Apă adusă prin trunchiuri de brad găurite
Totuși, până la apeductul inginerului Kertsch mai exista o rețea de apă, dar mult mai rudimentară. În Braşovul secolului al XVI-lea şi până la începutul secolului al XIX -lea, apa de băut era adusă de la mai multe izvoare deschise din Schei, prin sulinare – trunchiuri de brad găurite la mijloc şi arse cu fierul încins. Apa din izvoare era colectată într-un bazin din Prund, iar apoi prin două conducte ajungea într-un mare rezervor aflat în faţa Porţii Schei de unde era distribuită pe străzi. În 1803, magistratul oraşului îi cere funcţionarului J.L. von Langendorf să gândească un plan al conductelor pentru o alimentare cu apă curată a oraşului. Izvoarele deschise, lemnul putrezit şi plin de insecte al sulinarelor făceau ca apa să fie purtătoare de boli. Astfel, izvoarele au fost zidite şi acoperite cu pietre de moară, iar conductele de lemn au fost schimbate cu unele din lut ars şi îngropate la adâncimi de 1-3 metri, potrivit datelor Companiei Apa Brașov.
