Prostituția, considerată cea mai veche meserie din lume, este o ocupație tabu ce stârnește controverse până în prezent. Incriminată, reglementată sau doar tolerată, pare imposibil de eliminat din societate. Brașovul, asemeni oricărui oraș atât de vechi, are o istorie lungă a prostituției. Moravurile s-au schimbat, regulile sanitare au evoluat în pas cu medicina, locurile de perdiție s-au transformat, de la casele de toleranță, la saloanele de masaj erotic sau apartamente discrete, dar prostituția a continuat să fie practicată. Chiar dacă felinarele roșii ale caselor rău famate au dispărut odată cu vremurile romantice de altădată, istoria afacerilor sexuale din Brașov continua implacabil și în zilele noastre, potrivit casasfatului.ro.
Pedepse dure în Evul Mediu
Prostituţia a fost considerată un rău necesar în Evul Mediu, potrivit unor istorici, pentru că avea rolul de a reduce poftele bărbaţilor. Reprezentanţii Bisericii considerau că dacă bordelurile nu erau disponibile în oraşe s-ar fi găsit alte pieţe pentru divertismentul bărbaţilor, mai nepotrivite şi care puneau în pericol virtuţile femeilor. Pe unele străzi mărginaşe sau în apropierea casei călăului – locuri considerate la marginea societății, existau „adăposturi pentru femei” unde se practica prostituția.
Una dintre cele mai interesante relatări despre locurile prostituatelor din secolele trecute i-a aparţinut cronicarului turc Elvia Celebi, care a călătorit în Transilvania, Moldova și Valahia la mijlocul secolului al XVII-lea. Autorul „Cărții călătoriilor” afirma că în unele oraşe „femeile de moravuri uşoare” mergeau din casă în casă cântând, pentru a-şi atrage clienţii. Însă cele mai cunoscute locuri de prostituție erau cârciumile şi hanurile. Călătorul menţiona că femeile care practicau prostituţia erau uşor de recunoscut după modul în care se îmbrăcau, iar unele dintre ele, o dată prinse, erau pedepsite aspru, uneori chiar cu moartea.
Armata celor o mie de târfe
Cronica lui Georg Kraus, fost notar al Sighişoarei, educat la şcoli din ţară şi din străinătate, prezintă aspecte inedite legate fenomenul prostituţiei secolului al XVII-lea. Kraus povestește de prezența armatei sultanului în 1663 în Transilvania, în contextul războiului între otomani și habsburgi. „Câteva din femeile noastre destrăbălate, aflând de poftele urâte ale turcilor şi de aplecarea lor spre desfrâu, multe asemenea uşuratice, femei măritate şi fete, au început să dea năvală la turci. Ele au rămas la turci cu veşminte schimbate şi au fost întrebuinţate de ei ca ţiitoare. Când, însă în cele din urnă, alteţa sa princiară şi domnii s-au văzut că răul se lăţeşte prea mult, iar năvala femeilor sporeşte zilnic şi din ce în ce mai mult, Cuciuc Paşa a fost rugat să pună stavilă neastâmpărului şi vieţii zilnice destrăbate ale turcilor”, scrie Georg Kraus.
Peste o mie de femei adunate din locurile prin care a trecut armata otomană – unele provenind din cetatea Corona și împrejurimile acesteia – s-au pripășit pe lângă tabăra otomană. După cum relatează Georg Kraus, un număr destul de mare dintre acestea au fost aduse în piaţa din Sighișoara, unele fiind îmbrăcate în haine turceşti iar altele în hainele lor. Femeile au fost bătute cu nuiele, apoi legate laolaltă cu funii lungi şi alungate din oraş spre locurile lor de baștină. Tot cronicarul Kraus povestește despre câțiva soldați otomani care siluiesc o femeie dintr-o periferie a Brașovului. Soțul nefericitei a încercat să o apere, dar este răpus de turci. Dregătorii orașului îi judecă pe violatorii ucigași și-i condamnă la decapitare, lucru care aduce brașovenilor mai multe persecuții din partea otomanilor.
Reglementări după epidemia de sifilis
Printre primii medici care se apleacă asupra problemei bolilor cu transmitere sexuală, cercetând istoria prostituției pe meleagurile noastre, se numără doctorul Aurel Voina, medic primar la spitalul „Mârzescu” din Braşov, în perioada interbelică. În broșura „Prostituţia şi boalele venerice în România” (1930) se amintește despre decizia împărătesei habsburgice Maria Tereza de a expedia prostituate împreună cu alți oameni „antisociali” pe Dunăre până la Timișoara, în regiunea Banatului.
Prostituatele din închisorile vieneze au fost trimise la Timişoara între anii 1751-1767. Cum acest lucru a contribuit prea puțin la reducerea prostituției, cu timpul, legile imperiale s-au schimbat pentru a considera prostituția ca un rău necesar care trebuia tolerat, dar reglementat de stat. Tot în broșura citată se vorbește despre epidemia de sifilis izbucnită în 1784 în regiunile Caraș-Severin, Arad și Timiș, care duce la măsuri drastice în toată Transilvania. În 1808, pentru ca riscul contagiunii să fie cât mai mic, toți locuitorii Ardealului sunt obligați la o verificare medicală. Iar prostituția este drastic reglementată. Vizitele sanitare periodice devin obligatorii pentru cocote, în caz de boală fiind forțate să se trateze.
Vizitind, în 1828, casele de toleranţă din Pesta, cărturarul Eufrosin Poteca face, în „Foaia” lui Barițiu, o constatare tulburătoare pentru acea vreme: „prostituţia este efectul pauperizării, al şomajului, al celibatului”. Femeile care își vindeau serviciile sexuale erau înregistrate la poliție și plasate sub controlul acesteia. Atunci când erau reținute, prostituatele clandestine erau supuse examenelor medicale, apoi erau puse și ele sub controlul poliției. Legile privitoare la reglementarea sau incriminarea comerțului sexual erau însă destul de puține. În schimb, autoritățile locale erau lăsate să se ocupe de problemă în mare parte singure.
Reclamații la Comisiunea pentru taxarea dării pe venit
„Gazeta Transilvaniei” din 18 iunie 1884, anunță că în data de 30 Iunie, Comisiunea pentru taxarea dării pe venit se va ocupa cu „reclamările farmaciştiloru, clopotariloru, ciorapariloru, putinariloru, tapeţeriloru, împletitoriloru de coşuri, coşariloru” dar și „proprietariloru de case de prostituate”. Altfel, subiectul caselor de rendez-vous din oraș este evitat de ziare, apărând periodic doar materiale de prevenție sanitară. Un scandal cu ecouri în toată presa din Imperiu Austro-Ungar are loc în 1906, odată cu procesul Reginei Riehl, o femeie evreică care conducea un bordel în Viena.
Riehl a fost condamnată pentru restrângerea libertății femeilor care lucrau în instituția ei, delapidare, fraudă, subordonare a mărturiei și procurare. Procesul larg mediatizat a provocat eforturi de reformare a reglementării prostituției în întregul imperiu. Odată cu începutul războiului, fenomenul scapă însă de sub control și se răspândește rapid.
Pericolul bolilor venerice
„Gazeta Transivaniei” din 3 septembrie 1910, publică sfaturile doctorului Ioan Popp, medic-colonel în retragere în Sibiu, privitoare la „Lupta în contra morburilor siphilitice”. „Isvorul – direct sau indirect – al morburilor venerice este întreţinerea de legături intime cu fete prostituate, adecă cu fete, cari pentru parale se dau la mai mulţi bărbaţi. Acestea fete devin în curând inficiate ori cu gonoree sau siphilis ori cu ambele morburi şi aşa le lăţesc mai departe”, explică colaboratorul gazetei.
De altfel, după unirea Transilvaniei cu Regatul României, în anii ’20, un studiu efectuat asupra a 122 de prostituate din bordeluri din Oradea şi Cluj de dr. Edmund Grund a stabilit că 1/3 au contractat boli venerice din prima lună de activitate şi până la 70% în cursul primelor 6 luni. Secţia de boli de piele, venerice şi sifilis a fost înfiinţată la Braşov, abia la data de 1 ianuarie 1927, la in sistenţele doctorului Câmpeanu, directorul de atunci al spitalului. Secţia avea la început o capacitate de 25 paturi şi funcţiona în două camere ale spitalului vechi, având şi o cameră de tratament. În 1930 s-a mutat în corpul nou construit al spitalului și și-a mărit capacitatea la 50 de paturi și două rezerve.
Pavilionul prostituatelor de la Spitalul Mârzescu
„Chiar dela început s-a putut constata că acest spital nu corespundea cu necesităţile unei secţii dermato-venerice. Bolnavii venerici sgomotoşi, adeseori nedisciplinaţi, tulburau liniştea bolnavilor chirurgicali. Prostituatele erau spitalizate în aceeaşi cameră cu celelalte bolnave şi adeseori fete tinere chiar de la ţară, tratate în spital pentru boli de piele, reveniau mai târziu ca prostituate, bolnave, suferind influenţa nefastă a prostituatelor profesioniste în cursul şederii lor în spital”, relata numărul 5 al revistei „Ardealul Medical”, din 1 mai 1944.
În anul 1937, cu ocazia unei inspecţii, ministrul de atunci al Sănătăţii, medic general N. Marinescu, nemulţumit cu situaţia pe care a găsit-o la Spitalul Mârzescu, a dispus imediata mutare a secţiei de boli de piele şi venerice în localul vechi al spitalului, precum şi izolarea prostituatelor în pavilionul din fundul curţii. În 1941, odată cu militarizarea spitalului, pavilionul se transformă în secție chirurgicală pentru operarea răniților aduși de pe front.
„Privegherea prostituţiei”
În Regatul României, „Regulamentul pentru privegherea prostituţiei” din 1899 arăta că prostituatele trebuiau înscrise în registre speciale, din oficiu sau în urma unei cereri formale, şi primeau un libret de sănătate. Fetele trebuiau să aibă o „condică”, unde să treacă vizitele medicale şi numărul clienţilor. Pe baza respectivului carnet, se stabilea impozitul fiecăreia. „Privegherea“ se exercita de către Prefectura Poliţiei, cu concursul unui serviciu sanitar special. Femeile erau supuse vizitelor medicale regulate, de două ori pe săptămână. Bolnavele erau trimise la cură. Legea stabilea că numai femeile puteau fi patroane de bordel. Primarul era obligat să ţină evidenţa tuturor femeilor uşoare din oraş într-un registru special.
Treptat, reglementările sunt recunoscute și în teritoriile care la 1918 au intrat în componența statului român. Înscrierea prostituatelor se realiza la cererea lor, sau prin constrângere cu concursul autorităţilor sanitare sau al poliției. „Condicuța” era, practic, actul de legitimare al prostituatei, „livretul său de muncă”. În Transilvania, în 1919, s-a realizat o uniformizare a condicuțelor, care, în Regat nu aveau o formă comună în toate orașele.
Dimensiunile, formatul, titlul și rubricile cuprinse au fost standardizate, iar constatările medicale în urma controalelor la care se supunea prostituata, erau periodic completate. Înregistrarea prostituatei nu echivala cu stigmatizarea oficială, pe viață, a femeii. Ea putea fi ștearsă din evidențe la retragerea din meserie, dacă se căsătorea, dacă se îmbolnăvea sau dobândea o infirmitate ce nu-i mai permitea exercitarea îndeletnicirii, dacă era minoră şi interveneau părinții săi în acest sens. Nimic nu indispunea mai mult prostituata decât condicuța, ea preferând activitatea în clandestinitate. Numărul prostituatelor clandestine l-a depăşit mereu pe cel al prostituatelor înregistrate, crescând progresiv cu mărimea oraşului.
Fetele cu condicuță
Rolul serviciului sanitar în supravegherea şi controlul prostituţiei în oraşele Transilvaniei predomina în raport cu cel al organelor administrative. Dar, în general, s-a impus colaborarea acestor autorități. Marile orașe din Ardeal elaborează regulamente pentru combaterea bolilor venerice și reglementarea prostituției. Măsurile administrative și sanitare sunt extinse și asupra servitoarelor – categorie profesională afectată de răspândirea bolilor rușinoase. Conform regulamentelor locale, ambulatorul veneric organizează control medical săptămânal pentru cameristele din hoteluri, chelnerițele, personalul feminin din cafenele şi restaurante care veneau în contact direct cu publicul consumator, femeile din locurile de distracție, baruri, florăresele ambulante.
Patronii femeilor salariate erau în egală măsură responsabili pentru efectuarea vizitei medicale de către angajatele lor. Prostituatele aveau „condicuţe” care trebuiau vizate lunar. Clientul avea dreptul să ceară înainte de a face sex, carnetul cu vizele lunare. Dacă descoperea că fata nu s-a prezentat la controlul medical, putea s-o toarne la Poliţie. Fetei prinse că s-a prostituat fără viză i se interzicea practicarea meseriei.
În camerele prostituatelor, pe perete, lângă lavabou, era prins de perete un imprimat al Ministerului Sănătăţii cu instrucţiuni referitoare la măsurile pentru evitarea contactării bolilor venerice. Prostituata putea fi ștearsă din evidențe la retragerea din meserie, dacă se căsătorea, dacă se îmbolnăvea sau dobândea o infirmitate ce nu-i mai permitea exercitarea indeletnicirii, dacă era minoră şi interveneau părinții săi în acest sens. Nimic nu indispunea mai mult prostituata decât condicuța, ea preferând activitatea în clandestinitate.
Câștigurile prostituatelor
În 1921, s-a pus în aplicare legea contribuţiilor directe, potrivit căreia femeile uşoare erau obligate să plătească 10% din venitul realizat. Afacerea era atât de rentabilă în anul 1921, încât chiar şi cu abonamentul intrai greu în bordel duminica şi de sărbători. Din acest motiv, a apărut abonamentul pentru clienţii fideli ai bordelurilor. Pe acesta era trecută suma plătită de client, numele prostituatei la care acesta avea intrare, şi două menţiuni: una referitoate la faptul că „noaptea întreagă se socoteste două numere”, clientul neplătind în plus pentru restul de partide amoroase, şi una referitoare la orele între care bordelul e deschis pentru abonaţi duminica şi în zilele de sărbătoare. Tarifele, la fel ca şi impozitele, erau diferite, în funcţie de categoria bordelului.
Se plătea o taxă de intrare, pentru care fiecare client primea un bilet. În urmă cu un secol, prostituatele din bordelurile braşovene câştigau, în medie, 7.500 de lei pe lună. Doar 10% strângeau peste 10.000 de lei. Cele care îşi făceau meseria acasă nu făceau mai mult de 5.000 de lei. Asta în timp ce un muncitor câştiga, în medie, 2.000 de lei, un avocat – 6.000 de lei, un medic – 9.000 de lei, iar un ministru 54.000 de lei.
„Țigănia”, cartierul bordelurilor
Elevii de liceu şi bărbaţii cu posibilităţi financiare reduse mergeau în „Ţigănie”, pe strada Negoiu. La intrarea în micul cartier al prostituției brașovene, altfel destul de curat, cu case îngrijite, se afla restaurantul „Ca la mama acasă”. Aici, aglomeraţia cea mai mare era în zilele de simbrie. Nevestele lăutarilor se prostituau pentru a-şi rotunji venitul. În timp ce bărbaţii lor cântau în local, femeile mergeau cu clienţii în casele din spatele localului.
Cei care pătrundeau pe străduțele înguste din „Țigănie” puteau să-și aleagă fetele, care stăteau la ferestre ademenindu-și clienții. În fața geamurilor deschise se purtau și negocierile. Frumusețea și vârsta prostituatei, dar și dorințele clientului erau cele care determinau prețul. Unele prostituate din acea vreme aveau şi un alt loc de muncă. Dar îşi completau venitul, cu banii pe care îi primea de la amanţi. O astfel de femeie avea cam 6-7 clienţi şi nu primea clienţi noi. Casele acelea erau cunoscute de bărbaţii care doreau o relaţie stabilă cu o amantă de profesie. Cea mai cunoscută casă de acest fel era cea a Olgăi, de pe actuala stradă Michael Weiss. Orice bordel avea salon de primire, unde domnii schimbau câteva vorbe, la un pahar de vin sau bere. Îşi alegeau dama, cu care se retrăgeau apoi într-o cameră.
Toate damele aveau un nume format din două silabe, ca Lili, Mimi, Sisi, Bibi. Cele care nu aveau trecere la clientelă erau nevoite să se „pensioneze”. Damele trecute binişor de prima tinereţe aveau trecere în special la adolescenţii timizi.
„Damele” din bordelurile ieftine, situate în preajma Spitalului Militar, în zona în care astăzi se află Magazinul „Star”, nu aveau o viață ușoară. Din când în când, în raziile poliției de moravuri erau adunate, fiind aduse la dispensar pentru control. Atunci când tura de zi „lucra“, tura de noapte se odihnea. Fetele bănuite că ar fi bolnave făceau trotuarul, patronii evitând astfel amenzile sau închiderea stabilimentului. Spitalul era groaza oricărei prostituate, iar controlul sanitar foarte greu de făcut.
Fetele cu berete roșii
În anii ’20, o modă bizară s-a răspândit în țară, pornită de la o măsură luată de Prefectul de Poliție al Bucureștiului, Iancu Safta. Prostituatele făceau trotuarul pe Calea Victoriei, strada Academiei şi Bulevardul Elisabeta, cu geanta la subțioară și beretă în cap. Exasperat de creșterea din ce în ce mai mare a numărului acestora, Safta le-a obligat să poarte berete roșii. Cele identificate astfel urmau să scape ușor la razii, fără a mai fi duse la post. Efectul produs a fost însă peste măsură de ciudat și poliția nu a putut să-și țină promisiunea.
În câteva zile, numărul prostituatelor se dublase. Scos din minți, Iancu Safta, cunoscut pentru măsurile dure, a barat Calea Victoriei cu jandarmi. Toate „beretele roşii” au fost ridicate şi îngrămădite în curtea prefecturii. Prefectul de Poliție a ţinut să facă personal ancheta. Rezultatul l-a adus la un pas să fie destituit. De fapt, nu se înmulţise numărul prostituatelor, ci numărul purtătoarelor de berete roşii. Ghinionul a făcut ca, în curtea prefecturii să fie aduse şi câteva doamne şi domnişoare din lumea bună a Bucureștiului. Safta voise să limiteze prostituţia şi s-o marcheze, dar lansase, fără să vrea, o modă nouă. Beretele roșii au devenit foarte șic pentru femeile din toată România.
Nici obligarea bordelurilor de a se muta nu este pe placul unor locuitori din zonele vizate, care protestează printr-o plângere, publicată în numărul „Gazetei Transilvaniei” din 5 octombrie 1928. „Autorităţile din localitate au dispus închiderea localurilor prostituatelor de lângă Spitalul Militar. Nu cunoaştem motivele mai de aproape, dar noi muncitorii nu putem decât aplauda dispoziţia aceasta a autorităţilor. Ceea ce ne interesează însă şi ne doare şi considerând-o ca o insultă la adresa muncitorilor, este că autorităţile au admis ca să fie deschisă casa prostituatelor în str. Dorobanţilor No. 10. Ştiut este că partea aceasta a oraşului e în plină desvoltare. Cartierul Blumena e un cartier muncitoresc plin cu fabrici. În strada Roşiorilor, colţ cu cea a Dorobanţilor e situat Căminul muncitoresc. Lângă Cămin în stânga e fabrica Schiel cu cca. 500 lucrători, iar în dreapta e fabrica Scherg cu vreo 800 lucrătoare. Lucrătorii şi lucrătoarele în mare parte trec zilnic prin str. Dorobanţilor la lucru (…) Protestăm cu toată puterea contra mutării stabilimentelor”, se arăta în plângere.
Un politician brașovean, protectorul proxeneților
Protestul muncitorilor are ecou până în presa centrală, ziarul „Dimineața” din 6 octombrie 1928 publicând un amplu material sub titlul „Scandalul cu casele de toleranţă în Braşov”. „O delegaţie de muncitori s-a prezentat la redacţia noastră şi ne-au rugat să ne facem ecoul cererii lor. Muncitorii nu vor să îngădue deschiderea unui local de desfrâu în mijlocul lor”, anunța cotidianul. Fără a nominaliza, ziarul dezvăluie intervenția sus-pusă a unui deputat liberal. „Patronii au încercat tot felul de intervenţii, însă fără folos. În cele din urmă, au primit o ofertă din partea unui deputat liberal, prin care alesul naţiunei se angaja ca în schimbul rotundei sume de 200.000 lei, să le aranjeze afacerea la minister“, dezvăluia „Dimineața”.
Aprigă contestatară a politicii liberalilor, „Gazeta Transilvaniei” , o zi mai târziu, preia articolul din „Dimineața” , cerând imperativ „Să nu se mușamalizeze!”. Deși nici publicația brașoveană nu dezvăluie numele protagonistului scandalului, precizează că este vorba de un avocat brașovean, deputat și membru al consiliului local. „Cum poate funcţiona ca membru al consiliului comunal, o persoană, care pentru 200.000 lei primiţi din partea negustorilor de carne vie, şi-a luat nobila sarcină de a lucra contra hotărârei consiliului?”, întreabă gazeta în finalul materialului. Până la urmă, prefectul de poliţie din Braşov, Aurel Ghinea, după mai multe amânări, a executat dispoziţia de evacuare forţată a stabilimentelor. Prostituatele au fost triate şi apoi trimise în localitățile de origine, iar localurile sigilate.
Interzicerea bordelurilor din 1930
La sfârșitul deceniului III este elaborată o nouă lege de către Direcția Generală a Serviciului Sanitar. În baza acesteia, persoanele care voiau să practice în continuare această meserie o puteau face, riscând însă închisoarea. Contaminarea venerică devine penală, fiind sancționată cu 3 luni, până la un an închisoare. Dar cea mai drastică măsură este interzicerea bordelurilor. După mai multe discuții, „Legea sanitară și de ocrotire” este adoptată la 14 iulie 1930. Chiar dacă domiciliul prostituatei nu mai putea fi într-un local de consumație publică, ea putea să-și facă în continuare meseria în locuinţe închiriate.
Casele de toleranţă s-au transformat îndată în „camere mobiliate pentru adăpostirea prostituţiei”. Pe uşile camerelor erau trecute cărţile de vizită ale fetelor cu specificarea orelor de „primire”. Zgomotele erau deseori deranjante, lucru care ducea la numeroase reclamații depuse de vecini la Prefectura Poliției. Dar afacerea mergea ca pe roate. De multe ori, poliția și medicii dădeau aviz medical prostituatelor, chiar dacă ele nu erau controlate de niciun doctor. Doctorii implicaţi câştigau până la 10.400 de lei lunar.
„Condicuța”, înlocuită cu „fișa de sănătate”
Articolul 305 al legii, interzicea cu desăvârşire casele de prostituție şi orice stabilimente sau localuri unde se practica prostituția. Contravenienţii, precum şi cei care exploatau sub orice formă prostituatele, erau pasibili de amendă de la 5.000 lei la 100.000 lei, iar în caz de recidivă puteau fi pedepsiți cu închisoare până la 6 luni. Legea îngăduia femeii să se prostitueze pe cont propriu, dar îi pretindea să fie sănătoasă.
Articolul 297 al legii prevedea că toate persoanele care prin împrejurările în care trăiau erau expuse la contractarea bolilor venerice sau transmiterea lor, erau supuse unei supravegheri medicale speciale, prin examinări periodice gratuite. Pe baza sesizărilor autorităților administrative şi polițienești, autoritatea sanitară locală desemna persoanele care urmau a fi supuse supravegherii medicale speciale. Principiile de bază ale acestei legi au fost detaliate și în Regulamentul pentru combaterea bolilor venerice publicat la 3 martie 1933 în Monitorul Oficial. Vechea condicuţă de prostituţie a fost înlocuită cu o fişă de sănătate care a devenit confidenţială şi cuprindea starea de sănătate a persoanelor. Spre deosebire de condicuță, fişa putea fi controlată doar de autoritățile sanitare. Neprezentarea posesorilor de fişe de sănătate la examenul periodic, era sancționată prin lege.
„Camerele speciale” ale restaurantelor
După numai un an de la scandalul mutării bordelurilor brașovene, patronii unor localuri – cafenele, restaurante – au readus prostituatele în centrul Brașovului. Întreprinzătorii au amenajat „camere speciale“ în care se practica prostituția. Clienții erau racolați în local prin intermediul unor spectacole nocturne „obscene”. O anchetă publicată de ziarul „Dimineața” din 19 aprilie 1929 constată că traficul de carne vie a luat proporţii în „camerele” speciale ale restaurantelor din Brașov.
„Prefectul de poliţie a dat acum o ordonanţă prin care, prostituatele clandestine vor fi condamnate la o lună închisoare şi expulzate din oraş. Ordonanţa actuală prevede o serie de sancţiuni drastice şi împotriva negustorilor cari se ocupă cu acest fel de comerţ! Un început de aplicare a acestei ordonanţe, s-a făcut cu prilejul raziei recente când au fost arestate opt femei de moravuri uşoare, iar patronii celor două case de toleranţă, au fost amendaţi şi trimişi în judecată”, mai anunță publicația.
Razia condusă de prefectul Poliției, colonelul Voina și de Nicolae Crăciun, directorul Poliției, fusese anunțată și de „Gazeta Transilvaniei” din 14 aprilie 1929. Cele două stabilimente, foste bordeluri transformate în cârciumi, „La Szilagyi” și „Lampa verde” sunt închise, iar 14 femei de moravuri uşoare – initial, câteva escaladaseră ferestrele și reușiseră să fugă – sunt expulzate în locurile de baștină
Scandalul mutăii bordelurilor din centrul Brașovului
La fel ca în restul țării, la Brașov a existat tendința de a împinge această „industrie” imorală spre periferia orașului. „Gazeta Transilvaniei” din 3 octombrie 1928, anununța închiderea celor cinci bordeluri din Brașov.
„Au fost închise cele cinci case de toleranţă din cuprinsul oraşului, iar prostituatele din acele case au fost trimise fiecare în diferite direcţii, majoritatea la urma lor. Aceasta, pentru motivul că patronii stabilimentelor nu s-au conformat hotărârei Primăriei Municipiului Braşov de a-şi muta localurile la periferia oraşului, destinate de Primărie”, cita publicația din buletinul informativ al Prefecturii Poliției.
Funcționară onorabilă, confundată de poliție cu o prostituată
Directorul Poliției din Brașov, Nicolae Crăciun, ajunge în vizorul presei, după ce, într-una dintre razii, din exces de zel, agenții săi ridică noaptea din camera ei de hotel o femeie onorabilă, confundată cu o prostituată.
„O funcţionară, din comuna Bod, a scăpat trenul şi necunoscând pe nimeni în Braşov, neavând pe cineva la care s-ar putea adăposti peste noapte s-a dus la un hotel. Peste noapte agenţii lui Crăciun nemeresc cu razia lor şi la hotelul unde descinsese funcţionara. E ridicată în miezul nopţii şi dusă, sub învinuirea că practică prostituţia clandestină, la poliţie, unde a fost reţinută până a doua zi în tovărăşia hoţilor, prostituatelor veritabile şi a beţivilor scandalagii”, relatează ziarul „Universul” din 16 februarie 1930.
După o noapte de groază, funcționara angajată la „Casa Comunală de Asigurări” din Bod este eliberată, dar reputația ei este distrusă. Agenții de poliție n-au putut aduce nici cea mai mica dovadă pentru reținerea ei.
Prostituate minore la casa de toleranță „Veneția”
Deși aproape în toată țara bordelurile sunt închise, la Brașov continua să funcționeze ultimele astfel de stabilimente din țară. Iar scandalurile se țin lanț. Două minore dispărute din Miercurea Ciuc sunt descoperite practicând prostituția în casa de toleranță „Veneția” din Brașov, condusă de un anume domn – nume predestinat” – Pesterlitz. Din nou sunt acuzați oameni din poliție, care ar fi ajutat la falsificarea actelor fetei pentru a figura în evidențe ca având peste 18 ani. „Azi dimineaţă s-a prezentat la d. prim procuror Ioan Popovici un funcţionar de la o instituţie din localitate, care a afirmat că ştie unde se află minorele dispărute. Denunţătorul a indicat casa de toleranţă Veneţia. Proprietarul a fost adus în faţa procurorului împreună cu una din pensionarele sale minora Bod Wilma. La primele cercetări, aceasta a declarat că ar fi fost ademenită de un anume Schmit Bandi, care a plasat-o apoi la Veneţia“. Minora a mai declarat că în această casă se mai află şi alte minore, care însă au putut obţine acte că au mai mult de 18 ani. Cercetările urmează acum la casa de toleranţă „Szilagy”. Fata Bod Vilma a fost predată familiei”, scrie corespondentul ziarului „Dimineața” pentru ediția din 16 noiembrie 1930. Anchetatorii au stabilit că Pesterlitz mituise un poliţist pentru falsificarea actelor de identitate ale minorelor.
Împrumut ilegal pentru o casă de toleranță
Pesterlitz, patronul bordelului „Veneția” și traficant de minore dovedit, este implicat și într-un alt mare scandal din epocă. În 1932, Arsenie Vlaicu directorului Băncii „Brașoveana” este condamnat de Tribunalul Brașov pentru bancrută frauduloasă la 1 an şi două luni închisoare. Acesta – după ce banca încetase plățile, aflându-se în dificultate – a mai împrumutat 200.000 de lei lui Pesterlitz. Directorul Vlaicu considera, conform martorilor, că banii investiți într-o casă de toleranță „sunt plasați în cea mai rentabilă afacere”.
Deși, la acel moment, o astfel de activitate era interzisă legal. „Gazeta Transilvaniei” din 10 iulie 1932 relata că procesul s-a desfășurat „într-o atmosferă încărcată şi plină de jale pentru micii deponenţi ale căror economii au fost nimicite de directorul acestei Bănci, prin indolenţa comitetului şi a consiliului de administraţie, cari solidari au fost supuşi a plăti pagubele pricinuite”.
Mită pentru șefii poliției
Un an mai târziu, în 1931, prefectul și directorul Poliției Brașov sunt destituiți. O anchetă condusă de inspectorul general Milozi la chestura poliției Brașov descoperă mai multe afaceri ilegale. Ziarul „Curentul” din 6 iulie 1931, sub titulul „Poliția în slujba caselor de toleranță”, citând rezultatele anchetei scrie: „Conducătorii Poliției locale vegheau asupra caselor de toleranţă şi a prostituţiei clandestine. Dar ei erau pur şi simplu, salariaţii acestor negustori de carne vie. Pentru a trece cu vederea, şi a tolera lucruri scandaloase, poliţiştii, primeau o… modestă remuneraţie lunară, de câteva mii de lei. Aceasta reiese din declaraţiile «negustorilor» Szilagi şi Pesteritz, declaraţii anexate la dosar”.
Șefii Poliției Brașov ar fi primit sume mari de bani în plic, șantajând o angajată a localului „Gaura Dulce” că o vor expulza în Ungaria. Pentru menținerea în funcție a polițiștilor corupți, deși faptele lor ar fi fost notorii, ziarul acuză politicienii național-țărăniști, care le-ar fi asigurat protecție.
Lotvony, corupătoarea de minore
În 1934, Poliția descoperă mai multe case de perdiție clandestine în care erau exploatate minore. Una dintre acestea funcționa în plin centrul Brașovului, pe str. I. C. Brătianu 35. Este arestată Irina Lotvony, o femeie originară din Ungaria. Femeia patrona o casă de perdiție clandestină.
„S-a făcut vinovată de ademenire de minore, pe care le exploata apoi în casa ei, izbutind să atragă aci numeroase persoane din lumea braşoveană (…) A fost arestată patroana casei şi una din pensionarele sale, care au fost duse la poliţie. Asupra cercetărilor de până acum, s-a format un voluminos dosar, in care se cuprinde o serie de constatări destul de grave. Cercetările continuă,, spre a se stabili numărul victimelor ademenite de Irina Lotvony. Aceasta este originară din Ungaria şi s-a măritat de curând la Braşov cu un oarecare Topor, spre a nu fi suspectată de autorităţi”, dezvăluie „Universul” din 18 octombrie 1935.
Femeile ușoare, momeală pentru cartofori
În alte bordeluri clandestine se organizau adevărate tripouri, prostituatele atrăgând clienții pentru a juca sume mari de bani. „S-a descoperit în strada Decebal o adevărată speluncă, unde se află o casă de toleranţă clandestină şi un tripou. Printre fetele de acolo a fost găsită şi minora Maria Nistor, dispărută dela domiciliul părinţilor săi. Au fost găsiţi şi mai mulţi indivizi bănuiţi de o crimă săvârşită anul trecut în localitate (…) Se crede că în aceste taverne, unde se joacă pe o scară întinsă jocuri de noroc, anumite femei atrăgeau pe naivii cu bani, pe cari apoi îi jefuia o bandă de triseuri”, se arată în ziarul „Universul” din 21 octombrie 1934.
Subiectul femeilor ușoare din Brașov, care atrag militari în saloane ilegale de jocuri de noroc era deplâns și de ziarul „Curentul” din 7 iulie 1934: „ în barul Pelikan se scaldă artistele cu şampanie şi nimeni nu pune în urmărire acele persoane să vadă de unde şi prin ce mijloace reuşesc să câştige atâţia bani încât să-şi permită luxul acesta, astăzi când mulţi nu pot să-şi câştige nici o pâine neagră ? (…) Foarte mulţi militari au pornit pe-o pantă greşită, prin aceste taverne zise şi baruri unde în braţele artistelor şi sub influenţa şampaniei îşi varsă necazurile zilei”.
Articolul poate fi citit în întregime pe casasfatului.ro.