În Al Doilea Război Mondial, după invadarea Poloniei de către trupele germane, colonelul Jozef Beck s-a adăpostit în România, iar autorităţile române i-au pus la dispoziţie două etaje la cel mai elegant hotel al vremii din Braşov.
Se împlinesc imediat 83 de ani de la evenimentul care a marcat începutul celei mai mari conflagraţii din istoria omenirii. Prima zi a celui de-Al Doilea Război Mondial a fost 1 septembrie 1939, când Germania a atacat Polonia. În câteva ore, guvernul polonez a căutat o portiţă de salvare în România. Puţini ştiu că, în acei ani de groază, România a acceptat să îi adăpostească pe înalţii demnitari ai Poloniei, ba chiar să le păstreze tezaurul naţional, pe care apoi l-a înapoiat în integralitate.
În patru localităţi, răsfirate în câte o provincie istorică a României, au ajuns aproape 50.000 de refugiaţi polonezi, oameni simpli, militari sau politicieni. Noi, braşovenii, l-am găzduit pe Jozef Beck, ministrul de Externe al Poloniei, un mare diplomat şi omul-cheie al politicii polone în acele vremuri. Împreună cu suita sa, Beck a locuit vreme de o jumătate de an la hotelul ARO. Aici, politicianul şi-a scris memoriile şi s-a răsfăţat pe cheltuiala statului român.
Surprinzător, atitudinea lui Beck nu a fost binevoitoare faţă de noi. În manualele de istorie ale Poloniei, vreme de câteva decenii, gestul protector al românilor a fost interpretat greşit. Prin eforturile diplomaţilor români, adevărul istoric a fost restabilit. Monitorul Expres vă prezintă povestea şederii la Braşov a ministrului de Externe al Poloniei, un episod despre care braşovenilor nu li s-a vorbit pînă acum.
Guvernul polonez s-a refugiat în România
După ce armata germană a forţat graniţa cu Polonia la Gleiwita, pe 1 septembrie 1939, la ora 5 dimineaţa, autorităţile române au fost contactate de către ministrul de Externe polon Jozef Beck. Acesta a reamintit conducerii române de tratatul de garanţie bilateral din 1921, reînnoit şi completat în 1926, 1931 şi 1936, prin care cele două state îşi promiseseră ajutor reciproc în cazul unei agresiuni armate. România nu a pregetat să-şi ţină cuvântul, scrie monitorulexpres.ro.
Pe 17 septembrie, Polonia a fost atacată şi de Armata Roşie. În vreme ce armatele poloneze luptau cu cele două puteri agresoare, oficialii guvernului polonez şi comandamentul armatei erau deja în Kolomyja, în apropiere de graniţa cu România. În acea zi, la ora 16,00, diplomaţii polonezi au căzut de acord ca preşedintele Ignacy Moscicki, împreună cu reprezentanţi ai guvernului, să părăsească ţara şi să treacă prin România, spre Franţa aliată. Guvernul român a încuviinţat găzduirea pe termen nelimitat a conducerii poloneze, de la preşedinte, la miniştri şi generali, ambasadori şi alţi demnitari de care depindea soarta Poloniei în război.
Pe lângă personalităţi, au ajuns în România şi civilii care fugeau din calea tunurilor germane, pe de o parte, şi a celor ruseşti, pe de alta. Românii i-au primit cu braţele deschise pe polonezi. În acea noapte de 17 spre 18 septembrie 1939, diplomaţii polonezi şi-au făcut bagajele în grabă şi s-au îndreptat spre graniţa polono-română. Au trecut Podul Cermuşului şi, la ora 2 noaptea, au intrat în Cernăuţiul ticsit de refugiaţi. Şeful statului şi membrii guvernului au fost găzduiţi în Palatul Metropolitan.
Nu s-au aşteptat la atâta bunăvoinţă
Două ore mai târziu, diplomaţii George Crutzescu şi Gheorghe Grigorcea i-au cerut lui Beck ca guvernanţii polonezi să renunţe la atributele constituţionale, politice şi administrative pe perioada cât sunt oaspeţi în România. Beck a refuzat categoric. Totuşi, ţara noastră le-a oferit găzduire. Un tren special i-a dus către noile lor reşedinţe: preşedintele Moscicki la Bicaz, în Castelul Regal pus la dispoziţie de Carol al II-lea, mareşalul Eduard Smigly-Rydz la Craiova, în casa patriarhului ortodox, iar membrii guvernului la Slănic Moldova, în cel mai bun hotel.
După câteva zile, Moscicki şi-a dat demisia şi l-a numit ca succesor pe Wladyslaw Raczkiewicz. Însă, deşi am întins o mână frăţească refugiaţilor polonezi, se pare că n-au fost mulţumiţi. Prof. dr. Nicolae Mareş, cercetătorul cel mai avizat al relaţiilor româno-polone, susţine în „Alianţa româno-polonă între destrămare şi solidaritate (1938-1939)“, că prietenia dintre cele două ţări era fragilă. Visând utopic la statutul de Mare Putere, ca odinioară, de la Baltică la Marea Neagră, politica externă promovată de colonelul Józef Beck îmbrăţişa Germania, Ungaria şi Bulgaria, în defavoarea României. Promova relaţii cordiale cu Italia, dar se detaşa de Mica Înţelegere, din care făcea parte Regatul României.
Cu toate acestea, după invadare, Beck a găsit salvare tocmai la români, recunoscând în memoriile scrise la Braşov („Ostatni raport – Ultimul raport“) că bunăvoinţa României a fost „un lucru neaşteptat“.
„Le-am dat tot ce aveam mai bun“
Academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici povesteşte că, la sosirea polonezilor, românii au organizat cantine, la care servea şi soţia acestuia, şi au amenajat locuinţe speciale pentru refugiaţi.
„Am văzut unităţi militare care-şi abandonau echipamentul şi vehiculele pentru cea mai mică pană (chiar una de cauciuc) numai ca să fugă mai repede spre Occident, unde au format apoi (în Anglia) faimoasa armată de eliberare a Poloniei”.
Acestea erau sentimentele cu care soldaţii poloni au intrat pe teritoriu românesc. Cu totul altceva susţin polonezii. Militarii s-au plâns că s-au simţit dezonoraţi şi au plâns atunci când, imediat după trecerea graniţei, jandarmii români le-au luat armele. Reacţia acestora e de neînţeles. Ca soldaţi ar fi trebuit să înţeleagă că a intra înarmat într-o ţară nu e permis nicăieri în lume. Totuşi, literatura de specialitate poloneză descrie refugiul în termeni ofensatori: „centre de detenţie“, „internare“, „capcană pregătită cu premeditare încă din 11 septembrie”.
Smigly-Rydz se plângea: „Aveam de ales între luptă, sinucidere sau captivitate”. Au fost nemulţumiţi de condiţiile oferite şi de paza permanentă, cu toate că, după cum spune profesorul Mareş, „le-am dat tot ce aveam mai bun. Am fost mari domni cu ei, de la vlădică la opincă. Polonezii se crucesc când le povestesc ce s-a întâmplat exact în România. Generozitatea noastră a fost nemaiîntâlnită în nicio parte a Europei”.
Două etaje la ARO pentru ministrul de Externe
Colonelul Beck a ajuns întâi la Slănic Moldova, apoi la Braşov, cu un vagon ministerial. Profesorul Ion Constantin explică mutarea colonelului polonez prin mai multe motive: „starea de sănătate, nevoia de a fi păzit în condiţii mai bune de o eventuală răpire din partea germanilor, dar şi de atacurile din partea unor conaţionali ai săi”.
Beck suferea de tuberculoză. Ministrul de Externe Grigore Gafencu s-a întâlnit cu el în gara Chitila, pe 4 octombrie 1939. Conform relatărilor lui Doman Rogoyski, secretarul particular al lui Beck, i-a propus să locuiască în condiţii mai bune, la un hotel confortabil în Braşov, i-a acceptat chiar să-i ţină de urât familia ministrului Antoni Roman, a cărui „bună dispoziţie îl va influenţa favorabil pe ministrul Beck“.
Nicolae Mareş consemnează:
„Puţini ştiu că, după intrarea în România, Beck şi 17 persoane din anturajul său, pentru a fi cât mai sigur apărate, au fost transportate cu vagonul oficial al lui Gafencu la Braşov, unde au ocupat ultimele două etaje în cel mai luxos hotel din localitate, ARO, pentru a fi ocrotit de eventuale atacuri din partea conaţionalilor, care îl vânau în mod sălbatic pentru a-i pune capăt zilelor, drept răzbunare pentru modul în care a condus politica externă poloneză, implicit a situaţiei în care îi adusese pe refugiaţi”.
De altfel, diplomaţii refugiaţi au fost tot timpul supravegheaţi, însă nu atât de către autorităţile române, care oricum aveau acest drept, cât de propriii compatrioţi şi de poliţia germană. Toţi vizitatorii lui Beck erau înregistraţi. La ARO locuia împreună cu soţia sa, Jadwiga, şi fiica vitregă, „o fată blondă înaltă şi zveltă”.
Colonelul plănuia să fugă
În plan politic, cât a stat la Braşov, Beck a sprijinit înfiinţarea grupării conspirative „Organizaţia de Lucru pentru Ţară“ (Organizacja Pracy na Kraj), „capital uman adunat în refugiu în România care ar putea să fie de folos pentru stat“, după cum arăta într-o scrisoare trimisă preşedintelui Raczkiewicz. Atitudinea colonelului a stârnit reacţii negative din partea politicienilor români.
Ministrul Palatului Regal al României, Ernest Urdărescu, îl acuza că „a prejudiciat interesele vitale ale Poloniei şi României“, iar Gafencu îl caracteriza pe omologul polonez prin atributele: „aroganţă“ şi „fel de a fi pretenţios“. Beck voia să plece din România cu orice preţ, uzând de terţe medii politice care să pledeze pentru cauza lui. Oficialităţi americane au ajuns să ameninţe cu ruperea relaţiilor diplomatice cu Bucureştiul, dacă nu li se va da drumul să plece din România preşedintelui Mościcki şi colonelului Beck. Autorităţile române l-au lăsat pe Mościcki să plece în Elveţia, pe 25 decembrie 1939. Beck, sub pretextul unui consult medical, a venit la Bucureşti, sperând să fie lăsat să plece şi el, dar n-a primit nici o promisiune concretă.
Pe 26 ianuarie, Gafencu l-a atenţionat că o „iniţiativă nechibzuită de plecare“ a sa în Anglia ar putea aduce prejudicii asupra situaţiei polonezilor refugiaţi în România. Până şi ministrul de Externe din guvernul polonez aflat la Angers-Franţa, August Zaleski, cerea „stoparea unor asemenea acţiuni“. Germanii îl voiau şi ei pe Beck în România, dar nu la Braşov, pentru că „Braşovul, nefiind prea departe de capitală, naşte pericolul evadării lui Beck“. Tot în plan politic merită amintit că Nicolae Titulescu nu-l agrea pe Beck. De altfel, nimeni nu-l simpatiza, nici măcar soldaţii polonezi, care-l acuzau de pierderea războiului. „Polonezii l-ar fi împuşcat“, susţine Nicolae Mareş.
Antonescu a refuzat să-l predea nemţilor pe Beck
Aparatul securităţii germane a pus la cale o acţiune care urma să-l incrimineze pe Beck că e spion al britanicilor. „Afacerea valiza“ a însemnat lansarea în presă a ştirii că geamantanul lui Beck a fost furat de la hotelul din Braşov. Ziarele au scris că valiza conţinea „documente secrete“, printre care şi scrisori către fostul ministru de Externe sovietic Maxim Litvinov şi chiar către mareşalul Hermann Göring. Înscenarea a avut efectul scontat, astfel că Beck a fost nevoit să dea o dezminţire în „Biuletyn“, revista refugiaţilor polonezi din România, recunoscând că nu i s-a furat nimic.
În iunie 1940, Beck şi suita lui au fost mutaţi în vila Teodoride de la Dobreşti, pe malul lacului Snagov, pentru o mai bună şi continuă supraveghere. În septembrie 1940, Carol al II-lea a fost obligat să abdice, iar şef al statului a fost numit generalul Ion Antonescu. Cu toată paza, pe 20 octombrie 1940, Beck a încercat să fugă în Belgrad, dar autoturismul lui a fost repede reperat de poliţia română. Din noiembrie, Józef Beck a locuit la hotel Excelsior din Bucureşti (deşi polonezii spun că a fost trimis în închisoare), apoi, la cererea sa, într-o vilă somptuoasă.
La 21 decembrie, Antonescu şi-a arătat îngrijorarea în legătură cu nesăbuinţa lui Beck: „Dacă fuge, mi se creează cele mai mari dificultăţi cu Germania“. În şedinţa de guvern din 10 ianuarie 1941, a dezvăluit oferta Gestapo-ului de răpire a regelui Carol al II-lea din Spania şi predare a lui în schimbul colonelului Beck şi a mareşalului Smigly-Rydz. Antonescu a refuzat categoric: „Vă rog să nu pretindeţi generalului Antonescu să-şi dezonoreze epoletul!“.
Beck n-a fost niciodată recunoscător. Dimpotrivă, a lăsat cu limbă de moarte ca, la înmormântarea lui, să nu vină români. După uciderea lui Armand Călinescu, a dat ordin să nu se trimită condoleanţe din partea lui. Premierul Armand Călinescu a murit pe 21 septembrie 1939, la 3 zile după ce şi-a asumat riscul ca Beck şi ai lui să ajungă în siguranţă în România. O singură dată Beck a mulţumit românilor pentru ceva. Atunci când prima soţie, împreună cu fiul său legitim, refugiaţi şi ei, au fost trataţi cu toată grija la trecerea lor prin România.
De la hotel de lux, la o casă ţărănească
În primăvara anului 1944, au început bombardamentele avioanelor americane şi britanice asupra teritoriului României. Beck fusese diagnosticat cu tuberculoză şi starea sănătăţii lui era tot mai proastă. S-a decis să fie mutat în satul Stejarul, comuna Chirculeşti, judeţul Vlaşca (în prezent satul Stăneşti, comuna Singureni, judeţul Giurgiu). Locul a fost astfel ales încât diplomatul să fie departe de şoselele intens circulate de trupele germane.
A locuit într-o casă arătoasă, apoi în clădirea şcolii, unde avea la dispoziţie: două clase, un antreu, o cancelarie şi o verandă, livezi de pomi fructiferi. Schimbarea a fost un şoc. Nu mai aveau curent electric şi apă în casă, iar doamna Beck trebuia să gătească şi să spele. Jurnalistul polonez Leopold Unger, care făcea parte din suita colonelului, povesteşte că locuinţa era o cocioabă. Istoricul Nicolae Mareş are o explicaţie:
„Polonezii spun că a murit ca un câine. Dar uită că după bombardament nu se găseau case în stare bună. Uită că Antonescu l-a trimis la înmormântare pe şeful protocolului şi că s-au tras focuri de armă, în onoarea decedatului”.
Colonelul nu prea ieşea din casă, unde îl îngrijea medicul său personal. „Dacă mă voi face sănătos şi vor veni vremuri mai bune, pe locul acestei şcoli voi ridica una mult mai încăpătoare”, ar fi promis el notarului din sat. La 5 aprilie 1944, Józef Beck a murit. Corpul neînsufleţit, aşezat în două sicrie, unul de metal şi altul de stejar, a fost înmormântat cu onoruri militare la cimitirul Şerban Vodă (Belu) din Bucureşti.
Monumentul a fost plătit de fiul defunctului din prima căsătorie, care trăia în New York. În 1991, Andrzej Beck a făcut demersuri pentru a transporta rămăşiţele pământeşti ale tatălui de la Bucureşti la Varşovia. În martie 1991, a avut loc la cimitirul militar Powlski din Varşovia, o a doua înmormântare a fostului ministru de Externe Józef Beck.
„Cuşca de aur“ din Braşov. Orașul nostru este foarte primitor pentru refugiați!
Referitor la şederea lui Beck la Braşov sunt multe de spus, dar cel mai puţin pomenit este aportul financiar al statului român pentru găzduirea suitei demnitarului polonez. Nicolae Mareş arată că „până la sfârşitul anului 1940, cheltuielile noastre au fost de 2,1 miliarde de lei, sumă care reprezenta dublul valorii materialelor de război aduse de polonezi. S-au înfiinţat şcoli pentru copiii refugiaţilor, cursuri de limba română, engleză şi franceză pentru adulţi, ba chiar şi cercetătorilor li s-au creat condiţii să-şi continue activitatea. Tot atunci, întreţinerea lor costa 20 de milioane de lei pe lună, din care 100.000 cea a colonelului Beck şi a suitei sale. De peste 25 până la 50 de ori salariul mediu al unui român din acele vremuri, de patru ori mai mare ca a Patriarhului României, fost prim ministru, sau a unui ministru plenipotenţiar, a ambasadorului Gheorghe Grigorcea, acreditat în acea perioadă la Varşovia, de sute de ori solda unui militar de rând. Mama primea 200 de lei solda lui tata, indemnizaţia unui ofiţer polonez era de 270 lei pe zi, a lui Beck era de 35.000 de lei pe lună”.
Cheltuielile legate de întreţinerea lui Beck erau decontate la Ministerul Afacerilor Străine, conform rapoartelor prefecturii Braşov. Când nu-şi scria memoriile, colonelul se lăfăia.
„Mânca mult, bea mult. Deschidea sticla de şampanie cu pistolul. Adică trăgea în ea. El şi slugile lui comandau numai purcei de lapte”, povesteşte academicianul Mareş, bazându-se pe o consistentă documentare.
Întrebat de Rogoyski dacă se simte bine la Braşov, Beck a recunoscut că nu-i lipseşte nimic. „În timp ce concetăţenii săi îşi dădeau viaţa pe fronturile europene, fostul demnitar făcea la primul revelion petrecut la restaurantul Aro din Braşov o consumaţie de circa 15.000 de mărci, achitate de autorităţile româneşti, sumă care nu valora mai puţin decât azi”, preciza cercetătorul în urmă cu 20 de ani.
Pe lângă confort, Beck avea dreptul să primească scrisori şi ziare, avea aparate de radio, putea întrebuinţa propriile automobile, pentru care i se punea la dispoziţie benzina necesară, putea vorbi la telefon în ţară şi străinătate. Beck a petrecut şase luni de lux. De altfel, jurnalistul polonez Melchior Wańkowicz, care l-a întâlnit pe Beck la Braşov, scria că ministrul „e închis într-o cuşcă de aur la un hotel de lux din Braşov”.
Toate acestea au fost uitate, de aceea diplomaţii români au luptat din răsputeri pentru a face cunoscut adevărul istoric. Monitorul Expres se alătură acestor eforturi, redând braşovenilor episodul în care înaintaşii noştri l-au ascuns pe Jozef Beck, cel mai important om politic al Poloniei la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial.
600 de polonezi la Timişul de Sus
Numărul exact al refugiaţilor polonezi în România nu se cunoaşte cu exactitate, dar, conform înregistrărilor vremii, au fost aproximativ 30.000 de soldaţi şi 10.000 de civili. Plus oficialităţile, familiile şi anturajele lor. 600 de tineri polonezi au ajuns, în toamna lui 1939, la Timişul de Sus, în tabăra de tineret a Asociaţiei Creştine a Tinerilor YMCA România, înfiinţată în 1919, la iniţiativa Reginei Maria. Pe durata şederii aici, refugiaţii şi-au construit şi un altar catolic închinat Fecioarei Maria.
În 1999, altarul din pădure a fost sfinţit în prezenţa lui Michal Klinger, ambasadorul Poloniei în România, a preşedintelui senatului polonez Alicja Grzeskowiak, reprezentanţi ai cultelor ortodox şi romano-catolic din România şi a prefectului de atunci, Adrian Manole. La ceremonie, a fost de faţă şi un supravieţuitor al acelor vremuri, Aurel Savin, care în anul 1939 avea 22 de ani.
După popasul de câteva luni la Timişul de Sus, tinerii refugiaţi polonezii s-au înrolat în trupele aliate contra hitleriştilor sau au plecat în Occident sau în Turcia. Auzind de altarul construit de refugiaţii de la Timiş, colonelul Beck şi-a făcut timp să părăsească apartamentele de la ARO ca să viziteze tabăra compatrioţilor săi şi să se roage la micul altar.
