Pesediştii braşoveni strâng semnături împotriva unui proiect de modificare a Pieţei Sfatului, declarat câştigător de un juriu internaţional organizat de Ordinul Arhitecţilor din România. Mărul discordiei: fântâna arteziană, care nu mai apare în viitoarea piaţă. „Braşovenii sunt ataşaţi de acest loc, fiind cunoscut ca loc de întâlnire şi relaxare pentru generaţii întregi”, scrie negru pe alb în textul petiţiei. Pesediştii braşoveni se declară “uniți în jurul unei singure idei, aceea de a ne păstra identitatea”.
Generaţii întregi? Întregi la ce? Şi, în definitiv, identitatea cui?
Corul specialiştilor
Pe Facebook-ul, se deversează zi de zi sentinţe definitive ale specialiştilor în orice, de la medicină la geopolitică şi – iată! – la arhitectură. Sunt oameni care cred că fântâna este un simbol medieval sau chiar locul de unde pleacă toţi turiştii care vizitează Braşovul. Unii mai hotărâţi spun că oraşul ar fi mutilat fără fântână şi că fotografii, care surprind de aici cele mai frumoase imagini ale Braşovului, ar rămâne fără obiectul muncii.
Dacă tot s-a stârnit atâta agitaţie, vreau şi eu să le spun vreo două, de la obraz, autorilor petiţiei. Dar prefer să o fac după ce o să spun povestea Pieţei Sfatului. Atât cât o ştiu.
Întâi a fost Podul Minciunilor
Despre cum arăta locul din mijlocul oraşului vechi cu secole în urmă îmi pot doar imagina, din ce am citit. Să fie, oare, o întâmplare faptul că, pe atunci, cam pe unde este fântâna de astăzi, exista Podul Minciunilor? Pe sub el trecea apa care cobora din valea Şcheilor. Care, mai jos, undeva prin Piaţa Enescu, numită pe atunci Prundul Rozelor, se despărţea în două braţe. Unul curgea pe Strada Vămii, actualul Mureşienilor, spre Braşovechi. Altul, o lua la vale pe Uliţa Căldărarilor, actuala Strada Republicii, spre Blumăna.
Dar piaţa din jurul Sfatului era, categoric, cel mai vioi loc din cetate, unde se adunau oameni de toate soiurile, de la negustori şi slujnice cărând cu coşul de cumpărături , până la călători căutând găzduire şi gură cască. Aici erau judecate public vrăjitoarele, înainte de a fi aruncate în lacul de la capătul străzii Porţii. Aici era stâlpul infamiei, unde erau biciuiţi nelegiuiţii. Şi tot aici, era Podul bătuşilor – actualul Cerb Carpatin – unde pantofarii, cojocarii şi pielarii îşi expuneau marfa.
„Braşovul de altădată”
Despre Piaţa Sfatului din vechime, chiar şi o scurtă incursiune prin google images ar oferi o mulţime de răspunsuri. Tarabele negustorilor răspândite în piaţă apar în numeroase fotografii din secolul al XIX-lea.
Un regizor talentat, cu mijloacele tehnice din ziua de astăzi, ar putea reconstitui imaginea animată a centrului Braşovului din trecut, pornind de la cartea „Braşovul de altădată”, scrisă de Sextil Puşcariu. Aici venea Szinski, renumitul artist al focurilor de artificii. Sau echilibriştii care trăgeau o funie din turnul Sfatului până în Târgul Grâului şi umblau la înălţimi ameţitoare, balansând o prăjină lungă. Aici, duminica, lângă Sfat, cântau muzicanţi italieni sau orchestre de instrumentişti.
Valsul, polca şi ceardaşul nu mai sunt la modă astăzi. Nici turnul de atunci al Casei Sfatului, nu mai este aşa. La renovarea care a avut loc între 1901 – 1910, când a dispărut „băşica Sfatului”, ciudata sferă metalică din vârful acoperişului, nimeni nu a făcut petiţii.
Locul îndrăgit de Caragiale
Ştiu, din corespondenţa dintre poetul braşovean St. O. Iosif şi Ion Luca Caragiale, că pentru marele dramaturg era o plăcere să viziteze locul, atunci când trecea pe la rudele mamei sale braşovence. După o plimbare pe După Ziduri, se oprea la tarabele precupeţelor maghiare. Apoi, imitându-le accentul, se prefăcea că negociază, până reuşea să le scoată din sărite. Era şi asta o distracţie! Într-un loc unde se vindea şi se cumpăra marfă lăudată de feluriţi meşteşugari şi negustori, se aflau o mulţime de braşoave şi, mai ales îşi trăiau din plin viaţa oamenii de atunci.
Chiar şi parterul Casei Sfatului a fost plin de locuri negustoreşti. Aici vindea blănuri şi carne grasă de miel un cojocar vestit, se schimbau banii călătorilor într-o zarafie şi un ceh deschisese o prăvălie unde ascuţea cuţite. În partea de vest era garajul maşinilor de pompieri. Mai târziu, aici a fost chiar şi o crâşmă, căci pivniţele Casei Sfatului adăposteau multe butoaie pline cu vin bun adus de peste munţi.
Comuniştii ar fi vrut să demoleze Casa Sfatului
Înainte de Marele Război, bunicul din Satulung ajungea acasă cu trenuleţul tras de o locomotivă cu aburi, pe care-l lua din piaţă. Mai târziu, după 1922, liniile ferate de acolo au fost scoase şi „Cărăbuşu’” a dispărut.
Pe acelaşi traseu, în anii ’50, mama lua trenuleţul de la Strungu’, locul în care astăzi se ridică mall-ul AFI. Dar mergând pe jos până acolo, trecea deseori prin piaţă. Pe acolo s-a plimbat pentru prima oară de mână cu un băiat. Piaţa, lipsită de comercianţii de altădată era mult mai tristă. Nici maşini nu erau prea multe. Doar un bătrân cerşetor orb, mic şi încovoiat, scutura enervant dintr-o tingire cu mărunţiş. La intrarea dinspre Biserica Neagră, repeta enervant, de dimineaţă până seara, „un ban, zece bani”. Erau vremuri schimbătoare, odată cu înstăpânirea comuniştilor peste ţară. S-a vorbit chiar despre demolarea Casei Sfatului, pentru că muncitorii nu se puteau desfăşura cum trebuie la mitingurile din buricul târgului. Până la urmă, şi-au mutat defilările prin faţa parcului, în zona Palatului Telefoanelor.
Piaţa 23 August
Odată cu rebotezarea Braşovului, oraşul Stalin, piaţa îşi schimbase şi ea numele în „23 august”.
Dar Piaţa 23 August a rămas, locul care strângea cei mai mulţi oameni. Sâmbătă, după ora cinci, după amiaza şi întreaga duminică, braşovenii ieşiţi la plimbare circulau umăr la umăr. Nu erau distracţii prea multe, dar, la Reduta, până în 1959, anul în care s-a ridicat actualul Teatru, afişele anunţau spectacole zi de zi. Iar la final, spectatorii ieşeau de pe Hirscher la promenadă prin Piaţă.
Când o balenă imensă, numită „Goliat”, a fost expusă în piaţă pe un trailer de 25 de metri, lumea a dat buluc. Se vorbea chiar că, pe alocuri, s-a surpat pavajul. Pavaj din granit, pe care l-am prins şi eu.
Orăşelul Copiilor
În copilăria mea, în anii ’70, era cel mai râvnit loc, în timpul sărbătorilor de iarnă. Se umplea de tiribombe şi caruseluri. Erau căsuţe din pal, frumos pictate cu imagini din poveşti şi porţi mari de intrare din aceeaşi butaforie colorată. În mijlocul pieţei, lângă Casa Sfatului, nu era nicio fântână, aşa cum nu fusese niciodată până atunci. Era în schimb o sanie strălucitoare, din care Moş Gerilă împărţea daruri. Puştii stăteau la coadă ca să spună poezii sau să-şi mărturisească prostioarele făcute în timpul anului.
Nici vara, Piaţa nu era mai puţin populată. Puteai scăpa de arşiţă pe sub copacii de pe Corso. Sau, dacă erai bişniţar, printre autocarele ONT, care aduceau turişti. Ferindu-te, bineînţeles, de ochii vigilenţi ai miliţienilor.
Vremurile cenuşii
Acolo era şi cea mai căutată librărie, „Librăria Universităţii”, de unde, stând la coadă, puteai obţine cele mai rare cărţi pentru acele vremuri. Pe atunci, cenzura putea ridica tirajele chiar şi după ce cărţile ajungeau la vânzare. Era şi un Lacto-Vegetarian, un fel de mini fast-food al vremurilor comuniste, unde clasa muncitoare putea consuma un corn cu sana sau o mămăliguţă cu brânză şi smântână la un preţ rezonabil. Totul, în picioare, pe nişte mese rotunde.
Anii ’80 au fost printre cei mai urâţi. Nu numai în Braşov. În Piaţa 23 August, ca student, beam “La Varice”, o cafea la nisip, făcută în ibrice de alamă. Mult mai bună decât nechezolul din comerţ, din care ieşea o băutură tulbure cu gust de arsură. Şi mai era Zahanaua unde mai puteai prinde o ciorbă de burtă adevărată, după o noapte de beţie. Cumva, tot locul ăsta rămăsese cel mai colorat într-o mare gri şi apăsătoare.
Oraşul noroaielor
Dar amintirea cea mai pregnantă de atunci sunt noroaiele şi şanţurile peste care treceai pe mici podeţe ruginite din fier-beton sudat strâmb. Despre dictatorul mic şi agitat de atunci se spunea că este suficient să ridice o mână pentru a cădea un întreg cartier. Şi omul gesticula tot timpul. Aşa că, nici centrul Braşovului nu a scăpat. După ’87, în tot centrul se scoseseră pavele din granit şi erau adunate în maldăre pe lângă gropile întinse de-a lungul drumului. Piaţa 23 August era înconjurată de panouri metalice şi se lucra de zor. Dar criza generalizată făcea ca lucrurile să se mişte tot mai greu. Conducătorul comunist al judeţului, Ion Radu, un tip ghinionist şi depresiv – după ’90 şi-a tras un glonţ în cap – a fost luat la ochi de tovarăşii de la Bucureşti şi înlocuit.
Comuniştii de ieri, pesediştii de mâine
Noul prim-secretar, Petre Preoteasa, fost ministru al Aprovizionării Tehnico –Materiale, a fost trimis să termine cât mai repede lucrarea. Şi a făcut-o, astfel încât Tovarăşul, venit în vizită în 1988, să o poată inaugura, ca o nouă „ctitorie a Epocii de Aur”.
Era la numai un an de la revolta muncitorilor din Stegu’ Roşu, iar Ceauşescu a vizitat şi Uzina de autocamioane. L-a însoţit prin întreprindrere, cu buzele permanent ţuguiate, tânărul inginer Ioan Seche. Un activist de nădejde, care ceruse, la celebrul proces organizat în clubul uzinei, condamnarea la moarte a muncitorilor arestaţi. Probabil că el a transmis mai departe, ca senator PSD şi prosper om de afaceri pe banii statului, viitorilor petiţionari din ziua de astăzi, spiritul viu al ceauşismului. În care una minţim şi alta gândim.
Când Piaţa 23 August a fost din nou circulată, braşovenii au văzut marea noutate: pavele prefabricate şi o fântână placată cu marmură. Dar istoria nu a mai avut răbdare.
Strălucirea paietelor
După Revoluţie, Piaţa Sfatului a devenit, o dată pe an, o mare sală de spectacole. Fântâna comuniştilor, cu triunghiurile ei albe, dădea foarte bine în filmările de la “Cerbul de Aur”. Marea salată cu de toate, de la faţade Art Nouveau şi clădiri medievale, la leedscreen-uri multicolore şi boxe uriaşe, păreau că dau o nouă viaţă locului. Mai ales că puteai sta la câţiva paşi de vedetele ascultate până atunci pe benzi de magnetofon sau văzute pe casete video: James Brown, Jerry Lee Lewis, Patricia Kaas, Ray Charles, Boy George, Tom Jones, Kenny Rogers şi mulţi alţii… Rochii mulate cu paiete strălucitoare, confetii colorate, reflectoare orbitoare şi, mai ales, o mare construcţie provizorie care acoperea ceva ce oricum nu mai conta pentru nimeni.
Ţarcuri pentru oameni
Braşovenii au adoptat fântâna şi au făcut din micul amfiteatru din jurul ei un loc de întâlnire. În ultimele decenii, Piaţa s-a umplut de terase şi s-a golit de viaţă. “Cerbul de Aur” a devenit ceva desuet şi mult prea deranjant pentru un oraş care an de an şi-a recâştigat civilizaţia de altădată. În afara concertelor şi târgurilor, din ce în ce mai rare şi mai obosite, piaţa este un mare loc viran, populat mai ales de porumbei. Doar pe panourile Muzeului de Istorie, expuse în faţa intrării din Casa Sfatului, poţi vedea ceva interesant. Dar cine mai este preocupat de trecut?
Oamenii de astăzi stau înghesuiţi în ţarcuri împrejmuite de muşamale transparente, părând, mai degrabă, un fel de ciudăţenii captive într-o grădină zoo suprarealistă. Nu o dată, când am trecut cu maşina pe Mureşenilor, mi s-a părut că piaţa a murit. Un mare spaţiu rece, peste care trec grăbite grupuri de oameni. Nicidecum o piaţă animată ca altădată, sau măcar o agoră plină de cetăţeni.
Negustori de gogoşi din Piaţa 23 August
Fântâna, cu vârfurile ei colţuroase îndreptate spre cer, îmi este şi mie familiară. Nu ştiu la fel de bine ca un architect, dacă este bine dispară sau nu. Ştiu însă sigur că nu ea este problema. Iar dacă nişte politicieni găunoşi cară apă la fântână, pot măcar să arăt cu degetul spre ei.
Aşa că, pesediştilor, manipulaţi ordinar! Aşa cum aţi tot făcut-o de când aţi fost inventaţi. Ştiu că votanţii voştri îl regretă pe Ceauşescu şi marile lor realizări. Tocmai de aceea, mi-e neclar de ce evitaţi să le spuneţi cinstit că apăraţi o ctitorie de-a lui. Mult mai clare sunt gogoşile pe care le vindeţi fraierilor, că tot vorbim de o Piaţă. Şi de care v-aţi murdărit şi voi la gură, ca-n bancul cu 23 August. Ăla cu 23 au gustat ştiţi voi ce…
Fântâna n-a fost acolo “pentru generaţii”! Au făcut-o acum 33 de ani comuniştii. Cei din care s-au născut feseniştii şi apoi voi. Ăştia de vă zbateţi ca să vă păstraţi “ identitatea”.
Ieşiţi strâns “uniţi” în balconul sediului vostru din Piaţa Sfatului şi uitaţi-vă cu atenţie. Pe pavajul Pieţei Sfatului, predecesorii voştri au scris mare de tot: 1987-1988.
