În secolul XV, în Brașov, a funcționat o monetărie. Nu se știe cu exactitate unde, dar se știe că din acest atelier au ieșit florini de aur, dinari, taleri, guldeni de argint sau ducați de aur. Mai târziu, s-au bătut bani de aur cu stema Brașovului care au circulat în Transilvania, scrie monitorulexpres.ro.
Astăzi, banii bătuți în Brașovul medieval au dispărut. Mai pot fi găsiți doar prin colecții particulare. Muzeul Județean de Istorie Brașov are în colecția de monede medievale câteva exemplare din acești valoroși ducați. Însă niciunul nu e de aur. Pe site-urile de licitații, ducații de Brașov se vând însă la prețuri exorbitante. Aceasta pentru că activitatea monetăriei Brașov a fost sporadică și de scurtă durată, astfel că monedele cu stema Brașovului sunt considerate piese rare. Cele din 1612, ducați de aur împodobiți cu rădăcinile răsfirate ale coroanei Brașovului, valorează mii de euro.
„Haraghia“ de la Brașov
În anul 1441, Vlad Dracul (1390 – 1447), tatăl lui Vlad Țepeș, a bătut monedă la Brașov până în luna octombrie, în baza dreptului de a emite monedă proprie, primit de la Sigismund de Luxemburg. Monedele aveau pe o parte un vultur cu aripile întinse, cu capul întors spre dreapta, iar pe cealaltă parte, un dragon înaripat cu coadă de șarpe, cu aripile și laba dreaptă ridicate și laba stângă terminată în patru gheare. Materia primă era furnizată de breasla fierarilor brașoveni. Într-un document, domnitorul le poruncea: „Io Vlad, voievod și domn. Scrie domnia mea fraților mei, pârgarilor din Brașov. Știți bine că e poruncă de la Domnul nostru chesarul să-mi fac haraghie. Deci dați fier și ce mai este de trebuință pentru haraghie în mâinile oamenilor mei, ca să ne facem treaba.“ După numai doi ani, Vlad Dracul a mutat monetăria (haraghie) la Sighișoara, unde a bătut o altfel de monedă, pe care a impus-o și negustorilor din Brașov: „Sibienii au lepădat ducații cei vechi; deci și voi să nu mai umblați cu ei, căci de voi afla pe cineva că umblă cu ducații vechi, am să-i fac rău“. Brașovenii nu s-au supus, relațiile au devenit tensionate și, în cele din urmă, Vlad „le-a îngăduit domnia mea să aibă voie a face negoț cu ducați de cei vechi“, însă cu condiția să nu exporte aramă în Muntenia. La un moment dat, voievodul a vrut să mute înapoi haraghia, dar s-au răsculat meșterii sighișoreni, supărați să li se ia această cinste. „Această rușine n-o vom suferi noi odată cu capul, iar ce-ți este voia ta nu ți-om face“, spune textul descoperit de istorici. Atunci când atelierul de la Brașov a fost mutat la Sighișoara și rânduit sub administrarea lui Cristoforo Italicus da Firenze, într-un proces-verbal de predare-primire, meșterul italian a notat inventarul primit din Brașov: „nicovale 82, ciocane lungi 25, clești pentru tăiere 20 și clești potriviți pentru ținere 22, ciocane mici 44, ciocane mari 26“. Deci monetăria din Brașov fusese o adevărată făbricuță, iar banii de Brașov au circulat în număr semnificativ.
3 grame și jumătate de aur
În anul 1602, orașul Brașov a primit de la Sigismund Báthory privilegiul de a bate monedă. Emiterea de monedă în Brașov începuse deja în 1601, pe revers fiind gravată stema orașului. După o pauză de 10 ani, în timpul luptelor dintre Gabriel Bathory și Radu Șerban, s-a reluat procesul de batere a monedei la Brașov. Au fost emiși ducați regali, la Brașov, în 1612 și în 1613. Câteva dintre aceste piese rare, căutate de colecționarii din toată lumea, se găsesc azi de vînzare la prețuri uriașe. Un ducat de Kronstadt are fie circa 1,5 grame, fie 3,45 g și e din aur sau argint. Pe el sunt inscripționate lozinci în latină. Cel mai des apare „Protector Noster Deus“ (Dumnezeu e protectorul nostru). Pe reversul monedei, e Fecioara Maria, patroana cetății. Lucrătura e minuțioasă, detaliile, foarte fine. Cât despre prețul de licitație, se ajunge la 1.000 de dolari, pentru monedele din argint, și la 7-9.000, pentru ducații din aur. Monedele de Brașov sunt, în prezent, în colecții din Germania și SUA. Monetăria din Brașov a emis și alte tipuri de monede în scurta ei perioadă de funcționare, până ce principatul Transilvaniei și-a pierdut autonomia, toate cotate de către numismați cu eticheta „foarte rare“. Simultan cu banii proprii, prin Brașovul cosmopolit al Evului Mediu mai circulau și alte monede: dinari ungurești, taleri olandezi, ducați olandezi, piaștri turcești, șfanți austrieci, mahmudele de aur, icosari, franci, țechini venețieni, guldeni, zloți, galbeni, șilingi suedezi, oboli, ludovici, napoleoni.
Prima monedă de la noi
Cum au apărut banii în spațiul românesc? Cele mai vechi monede care au circulat pe la noi au fost găsite la Histria și sunt vechi din secolul VI î. H. Aici era o monetărie care bătea drahme de argint. Pe monedă era reprezentat un vultur cu un delfin în gheare, stema polisului. Și celelalte orașe pontice grecești au bătut monede. Callatisul a pus în circulație, în secolul III î.H., stateri de aur și tetradrahme de argint. La sfîrșitul secolului IV î.H., geto-dacii băteau monede cu caracter regional, dar foloseau și bani macedoneni emiși de Filip al II-lea, de Alexandru Macedon și de Lysimach. În Dacia au pătruns și monedele romane, în special denarul republican, iar după cucerirea romană, moneda oficială a dacilor a devenit denarul imperial de argint. Mai târziu, au fost adoptate monedele bizantine pentru câteva secole. Cât despre tehnologie, încă din cele mai vechi timpuri s-au folosit matrițele. Moneda era plasată între aceste două matrițe și lovită cu un ciocan greu, imprimând astfel o imagine pe monedă. Metoda ciocanului a fost folosită mult timp, până în Evul Mediu. În anul 1333, au apărut monede locale, ,,dinarul banal de Cluj“, apoi cele de la Sibiu, Oradea, Baia Mare și Lipova. Domnitorii au bătut monede cu propriile însemne heraldice. În Țara Românească, în timpul domniei lui Vlaicu Vodă, au apărut ducații de argint, dinarii și banii, după modelul monedelor venețiene. Ducații lui Vlaicu Vodă aveau aceeași valoare cu groșii sârbești și bulgărești, cu care circulau simultan. Dinarii munteni erau echivalenți cu cei ungurești.
Banii lui Constantin Brâncoveanu
În Moldova, s-a adoptat ca etalon argintul, iar unitatea monetară era grosul. Groșii moldovenești emiși de Petru Mușat aveau ca submultiplu jumătatea de gros. Alexandru cel Bun a adăugat dublii, Alexandru Lăpușneanu dinarul și ortul (un sfert de taler). Legenda spune că metalul destinat banilor bătuți de Despot Vodă a fost obținut din topirea candelelor și a clopotelor din biserici. Monedele de aramă bătute, între 1572 și 1574, de Ion Vodă cel Cumplit, aveau pe verso capul de zimbru, stema Moldovei. Pentru a aniversa 25 de ani de domnie, Constantin Brâncoveanu a bătut, în 1713, o serie de monede jubiliare, din aur și din argint. Pe avers aveau efigia domnitorului cu numele său latinizat, Constantinus Bassaraba de Brankowan, și erau practic niște medalii, nefiind destinate circulației efective. Îndrăzneala nu a fost pe placul turcilor, care au făcut din acest gest un motiv de a-i lua capul domnitorului român. Au spus că nu i-a deranjat decât faptul că în religia musulmană, nimeni nu are voie să-și pună chipul pe bani. În veacul XIX, în Principate circulau peste 100 de tipuri de monede străine, cu toate că se stabilise ca monedele de circulație în Țările Române să fie galbenul austriac (din aur) și sfanțul de argint (zwanziger), care valora 20 de creițari (kreutzer). Turcii și rușii se opuneau ca Țările Române să aibă monede proprii. Astfel că, această perioadă era caracterizată printr-un haos monetar. Economistul francez Thibault Lefebure, călător prin Țara Românească în anii 1853 și 1855, scria: „În timpul cât am stat în Valahia nu am putut găsi, cu toate cercetările făcute, niciun leu în circulație și n-am văzut o para decât o singură dată. Zarafii păstrează leii și paralele în vitrinele lor, mai mult ca pe niște curiozități decât pentru schimb“.
Niște bani numiți „români“
Încă din 1859, Alexandru Ioan Cuza l-a însărcinat pe consulul francez la Iași să negocieze emiterea unor monede românești la monetăria din Paris. Acestea urmau să se numească „români“. Un român ar fi cântărit 5 grame de argint și ar fi fost împărțit în 100 de „sutimi“, ca monedă divizionară. Ion Heliade Rădulescu a propus numele de „romanat“, după modelul bizantin. Proiectul nu a putut fi realizat. În 1864, s-au bătut câteva monede de probă, dar nu au fost puse în circulație niciodată. O astfel de monedă poate fi văzută la Muzeul Național de Istorie a României din București. La 4 mai 1867, a fost adoptat leul ca unitate monetară legală a României, având valoarea a 100 de bani. Legiferarea a fost făcută sub domnia lui Carol I, imediat după instalarea pe tron. Un leu românesc cântărea cinci grame de argint. Monedele divizionare erau din bronz și au fost bătute la două monetării din Birmingham. În 1868, au fost emise primele monede românești de aur, cu valoarea de 20 de lei (un pol), tirajul fiind simbolic (200 de bucăți). Din această primă emisiune, câteva monede au fost zidite la temelia castelului Peleș, iar altele au fost dăruite parlamentarilor, miniștrilor, unor diplomați străini, guvernului turc, familiei Hohenzollern de Sigmaringen și unor capete încoronate din Europa. La 3 martie 1870, s-a înființat la București Monetăria Statului. Prezența efigiei suveranului pe monede este plină de semnificații. Prima monedă românească cu efigia lui Carol I a fost polul de aur din 1868, următoarele înfățișându-l în diferite etape ale vieții, până la bătrânețe. A fost epoca de glorie a leului românesc, care a rămas o monedă stabilă și puternică până la Primul Război Mondial.
Monedele cu chipuri de suverani
Începând cu Războiul de Independență din 1877, leul era tot mai rar pe piață, fiind detronat de rublă (4 lei), sfanț și icusar. În 1880, Ministrul de finanțe Dimitrie Sturdza a retras din circulație rublele, iar argintul obținut prin topirea lor s-a folosit la baterea monedelor de cinci lei. Confruntat cu lipsa de numerar, statul român a pus în circulație așa-numitele „bilete ipotecare“, cu scopul de a strânge noi fonduri pentru înzestrarea armatei. Acestea erau împodobite cu scene alegorice, în care predominau figurile de daci și de romani și au fost primele bancnote românești. După 1880, BNR a aplicat un supratipar roșu asupra biletelor ipotecare, ele fiind retrase în 1888 și distruse prin ardere. Între timp, Banca Națională (înființată în 1880) pusese în circulație, în 1881, o nouă emisiune de bancnote, dintre care cea mai mare valora 1.000 de lei. Ele au rămas practic neschimbate până în 1910. La începutul Primului Război Mondial, leul românesc era o monedă deosebit de stabilă, iar resursele de aur ale Băncii Naționale sporiseră neîncetat. Cheltuielile cu războiul și evacuarea tezaurului BNR în Rusia au avut efecte dezastruoase asupra monedei noastre naționale, astfel că, în 1919, după război, leul românesc era printre cele mai slabe monede europene. Leul s-a stabilizat abia în februarie 1929. Pe noile monede s-au succedat mai multe chipuri de suverani: Ferdinand, regele Mihai copil, Carol al II-lea, apoi Mihai adolescent. Căderea regimului carlist, în septembrie 1940, a dus la retragerea și topirea monedelor cu chipul fostului rege. S-au bătut și monede cu inscripția legionară „Totul pentru țară“, topite în ianuarie 1941.
Banii de zinc din Epoca de Aur
Penuria de metal din al Doilea Război Mondial a determinat emiterea de monede de zinc și din fier placat cu nichel. Rezervele de aur ale BNR creșteau, alimentate de încasările din comerțul cu grâne și petrol cu Germania. Anii 1945-1947, care coincid cu instaurarea treptată a puterii comuniste în România, reprezintă o perioadă de inflație accelerată. Au apărut monede de un milion și de cinci milioane de lei. Deși valoarea lor nominală creștea, puterea de cumpărare a acestor bani scădea vertiginos. Noile bancnote, puse în circulație după stabilizare, au purtat amprenta ideologiei comuniste (țărani și muncitori), devenită oficială. Moneda din aluminiu, de 5 lei, a fost ultima cu efigia Majestății Sale Regele Mihai. În 1948, a fost topită. Stabilizarea monetară din 15 august 1947 impunea ca fiecare cetățean să poată schimba în lei noi doar o sumă limitată. Saci plini cu bancnote au fost aruncați pur și simplu la gunoi. Sau puși pe foc. Schimbul s-a făcut la un leu stabilizat pentru 20.000 de lei vechi, iar suma cea mai mare admisă la schimb a fost de cinci milioane. Negustorii și țăranii aveau miliarde, dar toată munca lor s-a dus pe Apa Sâmbetei. În România comunistă, noii conducători au înlocuit efigiile regale de pe monede cu stema republicii și cu simbolurile socialismului: secera și ciocanul, steaua în cinci colțuri, nicovala, sondele și tractorul. S-a renunțat la metale prețioase. Cei care dețineau monede de aur („cocoșei“) trebuiau să le predea statului sau riscau ani grei de închisoare. Monedele și bancnotele emise în 1966 au circulat până la prăbușirea regimului comunist, în 1989, și puțin timp după aceea, tot mai devalorizate. După 1990, moneda românească a cunoscut o inflație galopantă până în 2005, când a avut loc denominarea leului, adică tăierea a patru zerouri. În această lungă și interesantă istorie a banilor românești, ducatul de la Brașov își are locul și valoarea lui. Este unica monedă din lume care poartă falnică stema cetății Brașov
Cum se fac şi cum se distrug banii?
Banca Naţională a României a inaugurat în 2001 cel mai mare centru de procesare şi distrugere automată a bancnotelor din Europa. Banii rupţi, murdari, cu scoci pe ei ies din circulaţie. Trec printr-un tocător automat şi sunt transformate în bucăţele de câțiva milimetri. Reziduurile sunt duse apoi la reciclat şi transformate în produse de uz casnic, din plastic. Fiecare maşină procesează 20 de bancnote pe secundă, adică şapte milioane de bancnote pe zi. Înainte de 1989, banii erau arşi sau maceraţi la Tîrgu-Neamţ şi transformaţi în hârtie igienică. Dintre bancnote, cel mai repede se uzează cele cu valori mici, de un leu şi 5 lei. În ceea ce priveşte baterea monedelor, peste 1 miliard de rondele de metal (500 tone) sunt transformate anual în monede de 1 ban, 5, 10 şi 50 de bani. Straturile de nichel, cupru şi alamă se depun electrochimic, prin galvanizare. Dar metoda de bază este tot cea clasică: presarea între matriţe. Procedeul se realizează cu ajutorul unei prese monetare, maşinărie care transformă rondelele în monede, cu un ritm de 700 de lovituri pe minut.