Poveștile cu vrăjitoare au fost dintotdeauna acoperite de bolta mistică. Brașovul are o istorie bogată și multe povești legate de astfel de practici oculte, dar și de judecarea vrăjitoarelor. Drept mărturie stau procesele de judecată ale vrăjitoarelor, de la Arhivele Brașovului. Sentința? Arderea pe rug.
„Arderea vrăjitoarei era de fapt o purificare prin foc, fiind o asigurare că forțele demonice ale acelei vrăjitoare, nu se vor întoarce împotriva comunității”, destăinuie istoricul Irina Mastan.
Pe urmele vânătorului de vrăjitoare
Irina Mastan este un tânăr istoric brașovean. Visul său a fost să devină arheolog, însă în timpul facultății și-a dat seama că istoria medievală era cea care a atras-o cel mai mult. Cu toate aceasta, nu a lăsat deoparte visul din copilărie. Povestea vrăjitoarelor din Brașov a fost cea care a găsit-o pe istorică, și nu invers. Totul a fost accidental.
„Lucrând la doctorat, am cercetat documente în arhivele de la Brașov și am dat, din întâmplare, peste un registru care cuprindea rezumatele proceselor din Brașov și așa a început totul“, povestește istoricul.
Vrăjitoria e specifică femeii, pentru că femeile au porniri diavolești din naștere
În perioada secolului al XV-lea, în dreptul canonic bisericesc se folosea același cuvânt, atât pentru vrăjitoare, cât și pentru vrăjitori, fiind un cuvânt la genul neutru. După aceea, termenul a devenit specific și au început să se facă diferențe de gen: ea era malefica, iar el era maleficum.
„Vrăjitoria era considerată ca fiind specifică femeii, deoarece se credea că femeile au porniri diavolești din naștere. Pentru a-și putea ține aceste înclinații în frâu, aveau nevoie de un bărbat, care să aibă grijă de ele, fie tată, fie soț. Vrăjitoarele sunt în general descrise ca fiind bătrâne, învechite în practicile lor diavolești”, explică Irina, pentru Zile și Nopți Brașov.
Vrăjitoare putea fi acea simplă vindecătoare, vraciul satului
Vrăjitoria era practicată atât în Brașov, cât și în localitățile din împrejurimi, după cum ne spune Irina Mastan.
„Procesele se judecau în Brașov, pentru că numai aici se puteau da sentințele capitale. Și baba care știa leacuri putea fi suspectată de vrăjitorie. Depindea foarte mult de cum se înțelegea cu comunitatea. Din procese, reiese faptul că vrăjitoarea era fie văduvă, fie foarte în vârstă, fără soț, fără copii, o femeie în afara oricărui control masculin. Cele mai multe procese de vrăjitorie sunt în secolul al XVII-lea, deci pe la 1600”, ne povestește Irina.
Manifestările fantastice ale vrăjitoarelor sunt întâlnite foarte rar
Cele mai dese vrăji pe care le puteau face acestea erau pentru ca vacile lor să dea mai mult lapte, dar și pentru ca să moară puii ori vițeii vecinilor.
„Puteau face să dispară obiecte din casele altora, iar apoi veneau efectiv relele asupra celui pe care erau supărate. Îi puteau face să se îmbolnăvească sau să nu mai aibă copii sau copiii să se îmbolnăvească și chiar să moară”, ne destăinuie istoricul.
Vrăjitoarele din Brașov, ielele de pe dealul de lângă Belin
Singurul lucru care se aseamănă cu sărbătorirea ielelor este dansul pe care îl fac vrăjitoarele.
„Într-unul dintre procese, am găsit că acestea se întâlneau să facă acest sabat al vrăjitoarelor, pe un deal din zona Belin. Zburau pe mătură până acolo, unde se întâlneau cu un violonist care le cânta. Ele dansau și primeau un știulete de porumb și un bănuț, a căror semnificație nu este explicată foarte bine. În proces se spune de dealul de lângă Belin. Unul dintre ele, dar s-a mai modificat de atunci și relieful”, își amintește Irina Mastan.
Procesul de judecată al vrăjitoarelor
Una dintre primele etape era percheziția locuinței acesteia. Se căutau șomoiocuri de pene, de paie sau anomalii de genul: păr înnodat în anumite feluri, ace specifice vrăjitoriei, mojare, poțiuni și plante. După aceasta, judele trebuia să se convingă cu ochii săi că inculpata este o vrăjitoare.
„Această etapă se întâmpla în afara zidurilor Brașovului, se presupune că undeva în zona Sub Tâmpa, pe șanțul care era plin cu apă.
O legau cu o sfoară de mâini și de picioare și doi oameni stăteau de o parte și de alta a apei, iar ea era scufundată. Dacă se ducea la fund, nu era considerată vrăjitoare, dar dacă plutea, era vrăjitoare, pentru că se credea că prin practicile magice, vrăjitoarele deveneau mai ușoare. De cele mai multe ori erau trase la suprafață, astfel încât să fie vinovate.
Apoi, trebuia să mărturisească. Uneori, se apela și la instrumente de tortură, dacă era încăpățânată. Era necesar să mărturisească și fără tortură, iar aici intervenea biserica, urmată de sentința arderea pe rug. Arderea vrăjitoarei era de fapt o purificare prin foc, fiind o asigurare că forțele demonice ale acelei vrăjitoare, nu se vor întoarce împotriva comunității”, ne destăinuie istoricul.
Instanța apela la vrăjitoarele românce
Româncele erau identificatorii de vrăjitoare ai tribunalului. Românca era recunoscută ca vindecătoare și vrăjitoare, iar la ea apelau și oamenii pentru a vedea dacă erau blestemați.
„Asta era un argument foarte bun în instanță, dacă o vrăjitoare a identificat o altă vrăjitoare. Nu s-ar fi dus nimeni după românce să le caute. Făceau un serviciu comunității, erau tolerate”, exemplifică Irina unul dintre rituarile vrăjitoarelor de la poalele Tâmpei.
