Benzile desenate sunt o latură a artei vizuale puțin explorată pe la noi. Dacă în afara țării bd-urile au foarte mulți adepți de multe decenii, în România au pătruns mai greu. Bineințeles, există tot felul de adaptări de la diverse publicații străine, dar creațiile românești sunt foarte rare. În acest sens, am stat de vorbă cu unul dintre oamenii care fac asta de mult timp.
Vlad Forsea este brașovean, stă acum în București și a fost de acord să împărtășească pentru Zile și Nopți Brașov ceva din experiența sa ca autor de benzi desenate din România.
Cine este Vlad Forsea?
Sunt un desenator de benzi desenate, sau, mai general, un grafician. Am crescut în Brașov, apoi m-am mutat la București pentru facultate și acolo am rămas. Sunt un absolvent al Facultății de Arhitectură „Ion Mincu”, secția Design de Produs.
Profesional, de vreo 7 ani lucrez ca grafician, fac design grafic și ocazionala ilustrație. Sunt soț de 5 ani și tată de 3 ani. Sunt un mare germanofil pentru că m-au îndoctrinat bine la liceul „Johannes Honterus”. De asemenea, sunt pasionat de arta vizuală în orice formă, mai ales benzi desenate și animații, și muzică alternativă. Pe scurt, citesc Batman, stau pe Cartoon Network și ascult SPP.
De când ai început să faci benzi desenate?
Desenez de foarte mic; benzi desenate am început să desenez în generală și liceu, cu prietenii mei și cu mine – dar erau de un amatorism de mi se strepezesc dinții când îmi amintesc. Poate vor fi apreciate de vreun istoric cândva, nu știu. Ce m-a încurajat enorm pe vremea aia a fost un concurs internațional de benzi desenate organizat de Cartoon Network la care am câștigat o mențiune.
Apoi am dat de benzile desenate românești pe la mijlocul anilor 2000 și am început și eu cum am văzut că făceau ceilalți: un blog pe blogspot, câte o poantă pe ici pe colo, schimb de link-uri… apoi în 2011, după ce am ajuns în București, am publicat primele mele desene în revista COMICS și m-am infiltrat încet-încet în lumea benzilor desenate din România.
Lumea te știe ca Nilu Crocodilu. Ce este acest proiect?
Nilu Crocodilu a apărut ca un pseudonim. Îmi plac crocodilii și cam asta e. Trebuie să înțelegi contextul: în 2007-2008, mulți artiști de benzi desenate aveau un brand sau un pseudonim sub care creau: Pisica Pătrată, Smoking Cool Cat, Xiusha, Jane Candy… eu doar am imitat ce am văzut în jurul meu.
Acum am rămas cu acest nume paralel, fără să-l fi transformat într-un brand sau o identitate până la capăt. Dar e util ca să separ un pic arta de artist. Pe vremuri, lumea mă întreba dacă sunt de la Trilulilu, Youtube-ul românesc. Acum doar Nilu a rămas.
Cum este în prezent cultura pentru benzi desenate în România față de momentul în care te-ai apucat tu?
Când m-am apucat eu lumea benzilor desenate românești părea destul de golașă. Țin minte că am participat la un salon de benzi desenate la București în 2006 sau 2007 și îmi amintesc de oameni care activează și acum: Pisica Pătrată, Fredo & Pidjin, Valentin Tănase… Când m-am apucat eu, pe la sfârșitul anilor 2000/ începutul anilor ’10, părea totul destul de gol. Nu se mai publicau benzi desenate autohtone la scară largă, doar traduceri și adaptări de desene animate (Scooby Doo, Donald Duck) dar la o calitate execrabilă, iar creatorii și fanii erau puțini și împrăștiați. Era o bulă sărăcăcioasă.
Artiștii vechi se plângeau de lipsa de interes. Ruptura dintre benzi desenate „pe hârtie” și „webcomics” tocmai se producea la noi. Existau grupuri mici de artiști și fani în Craiova și Cluj. Mai era un grup de avangardă, cei de la Hardcomics, care făceau benzi desenate „alternative”, ceva mai punk, mai conceptual, dar dacă nu ai material original, la ce să faci alternative? Iar artiștii noi, ca mine, eram fără puncte de referință. Așa am simțit eu atunci.
Renașterea a început, cred eu, odată cu Salonul European de Bandă Desenată de la București din 2010. Au venit autori mari din Europa, s-a publicat „Istoria benzii desenate românești” (carte de referință), au participat instituții și edituri mari, o expoziție fantastică cu planșe originale, și totul s-a ținut în buricul târgului, la Teatrul Național. La scurt timp după aceea s-a publicat numărul doi din revista COMICS, care ne-a adus pe noi toți, artiștii începători, laolaltă, și am putut forma o comunitate. În 10 ani lucrurile arată mult mai bine. Edituri mari ca Art, Polirom sau Humanitas publică benzi desenate, străine și autohtone; au apărut edituri noi, librării noi; social media a schimbat natura jocului enorm, acuma poți să fii artist bine-mersi fără material fizic; ce să mai zic de saloane, expoziții, festivaluri, concursuri… cultura tocilarilor e acuma mainstream și asta a ajutat. Faptul că e acceptabil social ca un adult să meargă la Comic-Con și să se întoarcă cu sacoșa plină de benzi desenate e o mare schimbare.
