Învățătoare într-un cartier de rromi al Brașovului, Angela Popeia a ales să lucreze în proiectul Teach for România în urmă cu doi ani, când și-a schimbat radical cariera cu gândul de a dărui ceva comunității. În urmă cu zeci de an, o doamnă din București îi dăruise acesteia câțiva ani de școală. Angela a putut astfel să o învețe să citească și să scrie pe bunica ei, care nu apucase să meargă în copilărie la școală, potrivit life.ro.
De ce ai vrut să fii învățătoare?
Angela Popeia: Cred că decizia a venit în momentul în care s-a declanșat dorința de a lucra cu copiii, lucru care cred că se leagă de copilăria mea, când învățătoarea de atunci a luat o decizie radicală, ce avea să-mi influențeze și mie, dar și ei întreaga viață.
Eram în vacanța de vară, la finalul clasei a II-a, în satul bunicii mele, unde am trăit până la 10 ani, iar învățătoarea care ne predase până atunci plecase din sat.
Într-una din zile a trecut pe lângă casa bunicii doamna Florentina Cotrubaș, o doamnă care lucra ca proiectant în București și mergea în excursie la Peștera Liliecilor, un reper foarte căutat de turiști, care se afla la câteva sute de metri de casa bunicii.
M-a văzut în curte, tristă, s-a oprit lângă mine și m-a întrebat: „De ce ești trist, copil frumos?”. „Nu mai am învățătoare și nu știu cum o să mai merg eu la școală?” i-am răspuns.
Atunci doamna Cotrubaș a luat o decizie pe care eu abia mai târziu aveam să o aflu. S-a întors la București, și-a aranjat treburile la instituția unde lucra, a dat examen, a luat legătura cu inspectoratul, iar în toamnă a devenit învățătoarea mea.
În primul an a locuit cu mine și cu bunica, fiindcă nu avea unde să stea în altă parte, dar în anul următor, fiindcă îi era foarte greu să urce spre școală în fiecare zi, preț de vreo oră, s-a mutat mai aproape de centru.
Doamna Cotrubaș este acum la pensie, iar, după ce am terminat eu și, cred, încă o promoție după mine, s-a mutat într-un sat din Apuseni, tot într-o zonă defavorizată și a adus bucurii și copiilor de acolo.
Cum e posibil așa ceva? Să renunțe cineva la tot și să vină în creierii munților, să predea?
Angela Popeia: Ei bine, a rămas și pentru mine o enigmă, dar gestul dânsei a avut un impact foarte mare asupra mea, de care nu mi-am dat seama decât după niște ani buni.
Tu cum ai rămas fără învățătoare?
Angela Popeia: Satul Peștera, unde eram noi, se află între Bucegi și Piatra Craiului, iar învățătoarea pe care o avusesem până atunci a decis să se mute la oraș fiindcă la noi era o zonă foarte greu accesibilă. Și în vara aceea chiar nu știam cine va accepta un post de învățător în satul nostru sau dacă va mai veni cineva să predea celor puțin peste 20 de copii câți eram atunci în clasă.
Știi cum citim acum în presă articole despre copii care fac pe jos 2-3 km până la școală, zilnic. Tu ești unul dintre acești copii. Cum era? De ce continuai să te duci?
Angela Popeia: Aduc și eu acest subiect în discuție în clasa în care predau.
Motivația mea de atunci a fost alimentată destul de mult de bunica. Ea îmi povestea cum părinții ei, în copilărie, nu au lăsat-o să meargă la școală și o trimiteau cu vitele la păscut, cum nu îi interesa deloc dacă ea știe sau nu să citească, știe sau nu să scrie, dacă se dezvoltă cumva sau nu. Vedeam situația prin ochii ei și-mi dădeam seama cât de mult și-ar fi dorit să fi mers la școală. Mai târziu, ea și-a îndemnat copiii să meargă la școli, la facultăți, astfel încât să aibă o viață mai bună.
La bunica am putut vedea că e important să ajungem oameni mari, cu carte.
Iar drumul până la școală mă bucura, fiindcă nu eram singură, ci cu alți copii, în plus aveam joacă toată ziua.
Mergeam la școală, învățam, mă întorceam acasă, iar bunica se străduia să învețe pe lângă mine, ceea ce mă motiva extraordinar de mult. Își dorea foarte mult să citească rugăciuni, așa că stătea pe lângă mine și buchisea.
Nu după mult timp mi-am dat seama că ea învăța în ritmul în care învățam și eu, iar acum, de la omul care abia buchisea, cu multă voință și determinare, acum bunica citește fără nicio dificultate; cred că jumătate de carte de rugăciuni zilnic, ceea ce pentru mine a fost senzațional.
Angela Popeia, învățătoare în Gârcini: „Aici e mereu o luptă pentru supraviețuire”
Dacă te-aș fi sunat acum trei ani de zile din ce job sau funcție mi-ai fi răspuns?
Angela Popeia: Acum trei ani cred că mă găseai într-o funcție managerială la una dintre companiile la care lucram atunci.
Și ai avut acest gând, că trebuie să lași tot și să mergi în învățământ, nu?
Angela Popeia: Exact. Am simțit la un moment dat că dăruiesc, dar nu acolo unde trebuie. Am devenit conștientă de puterea mea după o sesiune de dezvoltare personală, unde am ajuns fiindcă doream să încerc altceva, să fac mai mult. Am plecat de la acele sesiuni cu o concluzie care mi-a folosit enorm ulterior: reușisem să mă descurc și să conduc evenimentele și testele foarte bine, chiar dacă nu aveam nici pregătirea, nici formarea sau experiența de psiholog, cum erau ceilalți participanți.
Și mai știu ceva, ce am învățat în meseria mea de bază, de inginer constructor: este mai ușor să construiești decât să repari, așa că am decis să merg la facultatea de psihologie.
Unde predai tu acum și cum se vede clasa din rolul de pedagog?
Angela Popeia: Când am luat această decizie de a preda găsisem mai multe informații despre Teach for Romania. Am citit despre ce fac ei și m-am hotărât brusc, exact cum a făcut-o și învățătoarea mea din copilărie. Aș zice acum că modelele se sedimentează în mintea noastră și pot da roade chiar și după mulți ani. (râde)
Din primul moment mi-am spus că voi merge în comunitatea de rromi de lângă Brașov, la Gârcini. Am avut o certitudine atât de puternică încât deși au apărut multe obstacole pe parcurs, iar posibilitatea era destul de mică să găsesc un post acolo, până la urmă s-a întâmplat. Exact când am ajuns în sala unde erau atribuite posturile și nu era niciun loc disponibil în Gârcini, a sunat un director de la altă școală și a cerut ca una dintre doamnele care primise loc în cartierul pe care mi-l doream eu să fie transferată la el. Astfel s-a eliberat un post, iar eu am ajuns, la limită, acolo unde îmi doream eu.
Tu de ce voiai neapărat în Gârcini?
Angela Popeia: Cred că decizia asta are legătură tot cu copilăria mea mică. Aveam un coleg rrom la bunica în sat, iar toată lumea se purta urât cu el. Îl ajutam eu să se îmbrace, îi mai duceam câte o gustare și nu mi se părea corect ca ceilalți să se poarte așa cu el.
Nu știam atunci că se numește empatie, dar aveam acest sentiment și pornirea de a-i fi alături. Atunci mi-am dat seama că lumea nu e corectă cu rromii. Am și acum în jurul meu oameni care blamează rromii, oameni care mi-au zis: „Să nu faci așa ceva! Ești nebună! O să pleci bătută de acolo! Să iei poliția cu tine!”. Dar nu i-am ascultat.
Prima dată am mers în comunitate cu mediatorul, a doua oară la fel, dar a treia oară am plecat singură, fiindcă am realizat că oamenii erau perfect în regulă: nu mi s-a întâmplat niciodată să fluiere cineva după mine, de pildă, lucru despre care toată lumea mă avertizase, dimpotrivă, am avut niște reacții directe de implicare de la părinți: „doamnă, dacă dumneavoastră faceți un bine, facem și noi!”.
Mai mult, acolo am văzut mult și dorința de implicare, de umanitate, ceea ce noi nu prea observăm la ei în media, în părerile aruncate așa, la întâmplare.
sursă articol: life.ro.
