Victimă a represiunilor de după revolta anticomunistă de la Braşov, din 15 noiembrie 1987, Gigi Gavrilescu s-a răzbunat abia peste doi ani, la Revoluţie, pe cei care i-au furat libertatea. Chipul lui Gigi Gavrilescu, macaragiu în fabrica Tractorul, nu s-a păstrat în fotografii. A fost erou o primăvară, primăvara lui 1990 și s-a sinucis patru ani mai târziu. Era sărac şi singur.
Pe 3 martie 1990, a reuşit, în uralele mulţimii, să doboare cele mai falnice simboluri ale fostului regim: statuia lui Lenin din Piaţa Presei Libere şi statuia lui Petru Groza, din faţa Facultăţii de Medicină. Neîncrederea în noile structuri ale statului şi dezamăgirea provocată de clasa politică românească l-au omorât. Gigi Gavrilescu a sfârşit cu ştreangul de gât, pe 22 februarie 1994, îmbrăcat în cele trei culori pe care le iubea mai mult: roşu, galben şi albastru.
Un luptător împotriva comunismului
La început, Gheorghe Gavrilescu a fost macaragiu. Aşa îl ştiau toţi – Gigi Macaragiul. A fost unul dintre nebunii aceia frumoşi care au luptat înverşunat împotriva comunismului. La 15 noiembrie 1987 a fost alături de muncitorii de la Întreprinderea de Autocamioane Braşov, iar în decembrie 1989 s-a aflat în Piaţa Universităţii, printre cei care scandau aprins împotriva abuzurilor şi represiunii comuniste. Gigi Gavrilescu a dărâmat, în strigătele de entuziasm ale mulţimii, statuia lui Lenin, din locul botezat, în zorii democraţiei, Piaţa Presei Libere. Sculptura din bronz a liderului sovietic era făcută de Boris Caragea în urma topirii statuii ecvestre a lui Carol I. În aceeaşi zi, macaraua a ajuns şi la Facultatea de Medicină „Carol Davila”, unde a luminat locul umbrit de statuia fostului premier Petru Groza.
Gavrilescu a luptat în continuare pentru libertatea de care România avea nevoie. Dorea să obţină recunoaşterea caracterului distructiv al regimului, scoaterea la lumină a adevărului privind crimele sale, pedepsirea vinovaţilor şi repararea daunelor. I s-a alăturat lui Călin Nemeş, strigând zadarnic pentru dreptate. A fost unul dintre membrii neobosiţi ai Grupului Independent pentru Democraţie. După sinuciderea lui Nemeş, l-a onorat pe acesta, în Piaţa Universităţii, cu o cruce modestă de lemn, la fel de impunătoare însă precum personalitatea sa.
O ultimă dorință
În ciuda eroismului său, era o uriaşă discrepanţă între situaţia materială a lui Gigi Gavrilescu de după 1990 şi curajul cu care a înfruntat comunismul. Locuia într-o cameră întunecoasă, în sediul Alianţei Civice din clădirea Ministerului Industriei Constructoare de Maşini (MICN). Lucra, în aceeaşi încăpere, în spatele unui xerox, de pe urma căruia îşi câştiga pâinea. În timpul zilei, cei patru pereţi umbreau modest locul său de muncă, iar noaptea îşi dezvelea un pat improvizat, lângă mormane de dosare, cărţi şi cartoane. Camera care-i era şi loc de muncă, şi locuinţă a devenit, în noaptea de 22 februarie 1994, sanctuarul său.
Gheorghe Gavrilescu s-a spânzurat de tocul uşii, după ce a prins pe umeri drapelul României, acela cu gaură în mijloc, pe care-l purtase entuziast în cele mai eroice momente ale sale. De această dată însă, steagul nu mai flutura. Ultimele cuvinte: „Jos comunismul!” A lăsat în urmă un plic adresat lui Lucian Avramescu, directorul agenţiei de presă A.M. Press. „Mă duc alături de Călin Nemeş şi ceilalţi martiri ai neamului nostru, cu gândul că Alianţa Civică va lupta şi va continua idealurile noastre. Numai împreună vom reuşi. Jos comunismul!”, scrisese Gavrilescu, sperând ca manifestul său să ajungă mai departe, la cei responsabili cu împlinirea promisiunilor de la Revoluţie.
De fapt, omul care-l spânzurase pe Lenin de macara şi-a pus ştreangul de gât dezamăgit de ce se întâmpla în opoziţia de atunci. Manevra liderilor AC din acel moment, chiar dacă nu a fost deloc morală, era explicabilă în „focul luptei politice”.
Nimeni nu-l băga în seamă
„Era un om singuratic, plin de entuziasm. Era paznic, macaragiu, îngrijitor şi administrator al sediului Alianţei Civice şi, cu toate acestea, îşi găsea timp să vină şi pe la sediul nostru. Ne ajuta ori de câte ori era nevoie. Era un fel de Gavroche al clădirii MICN, pentru că era înconjurat de oameni influenţi ai momentului, dar nimeni nu-l băga în seamă”, a povestit, pentru „Adevărul”, Lucian Avramescu. Directorul de la A.M. Press îşi aminteşte cu respect de Gigi Macaragiul, pentru că „era printre puţinii care încă mai lupta cu vehemenţă pentru idealurile lui, deşi ele nu se împliniseră nici la aproape cinci ani după Revoluţie.
„Deziluzia l-a învins”
Fapta lui de a doborî statuia lui Lenin ajunsese pe pagina întâi a tuturor ziarelor, dar a fost repede abandonat de lumea pentru care se bătuse cu credinţă. Vitejia lui revoluţionară a fost uitată şi de cei alături de care a luptat în stradă. Era un om curat la suflet şi chiar credea, aşa cum am crezut mulţi, că înlăturarea regimului va genera o schimbare. Pe el, însă, deziluzia l-a învins”, apreciază Avramescu.
