O peșteră cu înălțimi de până la 15 metri se află în Culoarul Rucăr-Bran, sub șoseaua Rucăr – Brașov. Aici se ajunge destul de greu, însă împresionează datorită domului stalagmitic pe care-l ascunde și aspectului violet-ruginiu pe care-l poți vedea la lumina lămpii de carbit.
Descoperită în 1975, Peștera Posada este o cavernă mai puțin vizitată de turiști, pe care însă pasionații de speologie n-au ratat-o. Acesta a fost botezată după Dealul Posadei, considerat de unii locul de desfășurare a celebrei bătălii ce a rămas până în zilele noastre nelocalizată în istorie.
Sala mare are dimensiunile unei biblioteci județene
Intrarea în Peștera Posada traversată pe deasupra de şoseaua Rucăr – Podul Dâmboviţei se face printr-o proprietate privată.
„Peştera se află într-o dolină – o căldare de calcar. Din cauza faptului că apa a pătruns prin fundul căldării, s-a format această peşteră. Este un pic cam greu accesibilă. Îţi trebuie ceva cunoştinţe de alpinism dacă vrei să cobori fără ajutorul unei frânghii. Dacă nu, îţi trebuie cel puţin o coardă de 15 metri cu care să cobori. Urmează un tunel de 10-15 metri, un fel de <<gaură de șoarece>>, prin care de-abia poţi intra.
Prin el ajungi în <<Sala mare>> de dimensiunile unei biblioteci judeţene. E imensă, are 10-15 metri înălţime şi are tot felul de diverticule (tuneluri care merg în înălţime şi care se duc în diverse puncte ale peşterii, prin care poţi înainta 5-6 până la 10 metri). Sala aceasta uriaşă se continuă cu un alt tunel mic care debuşează într-o altă sală cu un dom stalagmitic”, precizează, pentru „Adevărul”, speologul Gabriel Cazan.
„Sala e plină de stalactite macaroană”
Accesul în Peștera Posada nu este pentru oricine, aceasta nefiind recomandată persoanelor care nu au antrenament sau suferă de claustrofobie. Ceea ce trebuie să vezi neapărat dacă ajungi aici sunt stalactitele macaroană.
„Domul este o formaţiune de dimensiuni foarte mari, o stalagmită uriaşă de forma unei ciuperci. Sala e plină de stalactite macaroană. Ce este frumos la stalactitele şi stalagmitele din această peşteră este că în lumina lămpii de carbit cu care noi am intrat au o tentă de mov-ruginu spre albastru azuriu. La alte surse de lumină, nu. Culoarea vine, cred eu, de la zăcămintele fier. E un fel de rugină care, în timpul a milioane de ani s-a transformat în această nuanţă”, a mai precizat, pentru „Adevărul”, speologul Gabriel Cazan.
Renumitul speolog Ioan Dobrescu este cel care a decoperit peștera în februarie 1975. Acesta a inițiat o serie de cercetări în zonă împreună cu alți pasionați speologi, membri ai Clubului de Speologie Piatra Craiului Câmpulung Muscel.
În vara şi toamna aceluiaşi an a fost realizată topografierea peşterii (de către Ică Giurgiu, Mihaela Giurgiu, Clubul de Speologie Emil Racoviţă Bucureşti, Ioan Dobrescu, Oprea Bleonţ, Clubul de Speologie Piatra Craiului Câmpulug Muscel), iar patru ani mai târziu speologii de la Câmpulung au continuat decolmatările şi au găsit intrarea de jos a peşterii.
„A rămas mut de uimire!”
De altfel, speologul Ică Giurgiu a redat pe pagina romanianatura49 extrase din corespondenţa pe care Ioan Dobrescu i-a trimis-o la descoperirea şi explorările din Peştera Posada.
„Am ajuns într-o sală înaltă, rotundă, cu concreţiuni şi un horn care se pierdea în sus. A intrat şi Picu, a rămas mut de uimire, ne-am îmbrăţişat, ne-am sărutat de fericire. Eram primii oameni care călcau pe solul aluvionar al acestei cavităţi! De aici, galeria ducea mai departe, pe direcţia sud-vest, largă cam de un metru, foarte sinuoasă. După alţi metri, o sală de dimensiuni importante. Pe dreapta o nişă străjuită de o stalagmită, în tavan ţurţuri ca macaroanele.
Nu am atins nimic, am admirat pioşi aceste minuni subpământene şi am regretat sincer că ceea ce s-a produs în conştiinţa noastră era parcă prea puţin pentru măreţia lor şi am fi dorit să le cunoască toată lumea, să-şi bucure ochii cu aceste minunăţii, dar, în acelaşi timp gândeam: dacă ar pătrunde aici neavizaţi, oameni lipsiţi de sentimentul ocrotirii naturii, le-ar rupe, le-ar lua ca suvenir, ar deposeda sălile de măreţia lor şi acestor forme nicăieri nu le stă mai bine decât aici, în mediul lor natural.”
