Cu 20 de ani în urmă, populara formaţie de rock Iris îşi lansa albumul Athenaeum, care marca o premieră în muzica românească prin memorabila colaborare cu soprana Felicia Filip, deja un superstar internaţional a muzicii clasice, “Regina Traviatei” pe scenele Operelor din Viena, Rotterdam, Dresda, Barcelona şi, nu în ultimul rând, Covent Garden.
Ne întoarcem în timp, în anul 2014, când aţi venit la conducerea Operei Comice pentru Copii. V-aţi asumat atunci o dublă provocare: alături de postura de artist, şi pe cea de manager cultural. Ce sau cum v-a determinat să vă lansaţi într-o asemenea aventură?
Povestea începe încă de la înfiinţarea Operei Comice pentru Copii pentru că, împreună cu regizorul Cristian Mihăilescu, ca parte din echipă, am participat la naşterea instituţiei şi apoi la evoluţia ei până în 2014, când am hotărât să fac acest pas.
În plus, ca orice persoană care gândeşte în perspectivă şi îşi asumă experienţele proprii, a fost vorba de cariera mea, care a început în România la Teatrul Muzical din Braşov la acea vreme, actualmente Opera din Braşov. După anii ’90, cariera mea a devenit internaţională, dându-mi posibilitatea să iau cunoştinţă cu ce înseamnă organizarea şi administrarea unui mare teatru internaţional.
Sigur, pentru a ajunge ca invitată într-un colectiv, la o operă de renume mondial, cum mi s-a întâmplat, sunt lucruri pe care le face impresarul dar din momentul în care ajungi în colectivitatea respectivă, intri în contact cu managerul, iei legătură cu partea administrativă, vezi care-ţi sunt timpii de repetiţii, te duci la probele de costume, vezi decorurile, faci cunoştinţă cu regizorul, cu dirijorul, şi, cum spuneam, începi efectiv munca până la finalitatea reprezentată de spectacol.
În cazul meu nu a fost ideea ‘Mă duc, îmi fac repetiţiile şi spectacolele şi plec. Am încheiat activitatea, am închis această carte şi deschid o alta.’. În ceea ce mă priveşte, nu s-a întâmplat aşa. Am analizat desfăşurarea activităţii şi am făcut comparaţii… ‘Eu vin din România. Mă voi întoarce de fiecare dată acasă, pe scenele din ţara mea.’
Pe de altă parte, provocarea a fost amplificată şi de faptul că v-aţi ales cel mai dificil, pretenţios şi neiertător public din lume: copiii. V-aţi asumat nişte riscuri când puteaţi să le evitaţi. De ce n-aţi făcut-o?
Construcţia sufletească îmi dă posibilitatea de a comunica şi de a mă apropia de ei. Cum spuneam, până în 2014, tot timpul am fost aici, am văzut despre ce e vorba, m-am “şcolit” în ce înseamnă să poţi vorbi cu un copil şi am ajuns de multă vreme la o concluzie pe care continui să o spun şi acum: copilul este miracolul. El este cea mai elevată, elaborată şi sofisticată fiinţă, care depăşeşte orice altă creaţie, care citeşte până în străfundurile sufletului omenesc.
Se uită la tine şi te-a citit în 5 secunde, nu mai mult, şi din acel moment fie l-ai câştigat şi va merge cu tine, fie îţi întoarce spatele. Pierderea este a ta pentru că el va şti de fiecare dată unde să meargă. În momentul de faţă, înţeleg acest lucru mai bine ca oricând, căci aici, la OCC, copilul vine şi se simte ca la el acasă.
Nu o dată familia vine pentru spectacolul de la ora 10 şi îi regăsesc mult mai târziu, în curtea noastră cu poveşti – Aventura Parc, Carusel, Căsuţa cu Poveşti etc. Aici cu toţii suntem copii, de la vârsta de… 10 zile – am avut un astfel de spectator! – până la peste 103 ani. Este o poveste încă deschisă pentru că, în continuare, avem provocări la fiecare pas.
Articolul poate fi citit în întregime pe Zile și Nopți Brașov.
