Opinii, Stiri Brasov

Revoluția lui Marius Stoianovici: „Zile în șir s-a tras în oraș. Au murit atîția oameni. 30 de ani niciun vinovat pedepsit”

Nu-mi puteam scoate din minte vocea disperată a fostului meu coleg de facultate din Timișoara la telefon: ,,E ca la război aici! Trag în noi! Ne omoară pe toți! Faceți ceva!” În afară de a te îngrozi, ce poți face cînd auzi asta și ai doar 22 ani?

Urc Colina Universității aproape alergînd, întrebîndu-mă ce aș putea face să-i ajut. Nu ajung la nicio concluzie rezonabilă. Am început să le povestesc colegilor mei, adunați în holul Corpului C ce se întîmplă la Timișoara. ,,Trebuie să facem ceva! Altfel se va termina mai rău ca la noi în 1987! Deja trag în ei! Nu mai este de glumă!” Toți suntem extrem de agitați, dar nimeni nu vine cu vreo soluție concretă.

Plec îngîndurat, frămîntat de aceleași întrebări. Noaptea mă găsește în bucătăria alor mei cu fratele și sora mea, încercînd să facem un plan de acțiune. Cum să facem să afle oamenii și să se revolte? Manifeste scrise de mînă? Nu merge! Am fi fost identificați imediat după scris. Singura mașină de scris pe care o știu e declarată la Miliție. N-am cum să o fur. Cum să facem cunoscut tuturor ceea ce se întîmplă? O proclamație către țară! Citită unde? Radioul de la Bod, unde sunt antenele acelea gigantice, vine ideea aparent genială! Cum putem să-l ocupăm, fiind păzit de armată și să intrăm în emisie și să citim apelul? Cum facem cu soldații care-l păzesc? Ne trebuie arme pentru asta. „Zebeurile de la liceu, de la Meșotă, folosite la trageri”, vine fratele meu de 19 ani cu ideea. Știam că erau depozitate într-o cămăruță la ultimul nivel. Din fericire aflăm înainte de a sparge liceul că puștile au fost luate de mult de acolo și oricum nu am fi avut muniție. Fără arme, un atac ar fi sinucidere curată. Sunt singurul care am făcut armata și realizez ce înseamnă să ataci un post de pază cu soldați care, mai mult ca sigur, au primit consemn. Dimineața ne prinde fără vreo altă idee decît vorbitul cu cît mai mulți cunoscuți.

Zilele trec cu repeziciune, Singurele vești sunt informațiile sumare de la Europa Liberă și Vocea Americii. Lumea fierbe, dar nu se întîmplă nimic.

,,Haideți cu noi!”

21 decembrie mă găsește în birourile de la demisolul clădirii ICIM de pe Carpaților, unde lucram la acea dată. Nu mai e mult pînă la sfîrșitul programului. Brusc se aud scandări: „Haideți cu noi!” Văd doar picioarele a zeci de persoane care merg grăbiți, unul lîngă altul, spre centru. Angajați probabil de la Metrom sau Steagu. Îmi smulg haina din cuier și alerg spre ieșire în timp ce colegii mă sfătuiesc să stau pe fundul meu. ,,Nu pot! A început! Haideți cu mine!” Nu mă urmează nimeni. În fața ieșirii secretarul de partid cu brațele larg desfăcute încearcă să mă oprească. Îl împing spre perete și mă năpustesc în stradă între oamenii care curg spre Județean. Ocolesc pe acasă, pe Victoriei. Îmi sărut copilul care are un an, îmi strîng în brațe soția, care încearcă să mă oprească, spunîndu-i că trebuie să fac asta și fug spre centru pregătit de orice.

Ajung la Modarom. Mii de oameni ținuți la distanță deja de cordonul scutierilor ce înconjoară clădirea și părculețul din fața Consilului. Găsesc o fisă și îmi sun mama de la parterul Modarom încercînd să o liniștesc. ,,Sunt în siguranță aici! Sunt mii de oameni și nu sunt probleme”, apuc să spun chiar în momentul în care se aud focurile trase în aer de scutierii din cordon, moment în care înghețăm cu toții. Fugim pe Republicii în sus, crezînd că s-a tras în demonstranți. Nu știm cine a dat ordinul să se tragă focurile acelea de somație și care a fost rostul lor. Ne regrupăm temători în jurul clădirii Consiliului și scandările reîncep. O delegație a protestatarilor este primită în clădire. Nu știm cine sunt cei care riscă asta și nici nu aflăm ce au discutat. Noaptea ne prinde în aceeași atmosferă. Suntem cîteva sute. Poate mii. Ne retragem către case, deciși să reluăm în forță a doua zi.

Suntem mult mai mulți. Ne regrupăm între Unirea și Consiliu aproape de străduță, în caz că am fi nevoiți să ne retragem din nou. Anunțul fugii lui Ceaușescu generează o explozie de bucurie greu de imaginat. Oamenii se îmbrățișează, chiar dacă nu se cunosc. Acum tot orașul pare să se fi revărsat acolo. Clădirea Consilului este asaltată de revoluționari care se bulucesc înăuntru. Văd printre ei o serie de figuri dubioase care-și făceau veacul la Modarom, făcînd schimb valutar sub ochii milițienilor. Nu intru. Mă bucur de veselia generală și decid că ar fi timpul să mă îndrept ușurel spre casă. Fratele meu mai rămîne.

Îl voi revedea dimineața în jurul orei 3, după ce în centru se dezlănțuise iadul. E praf, zguduit de cele văzute în fața actualei Prefecturi. S-au tras în jur de 250.000 de cartușe. Zeci de morți și răniți. Militari și civili. Culcat pe burtă, încercînd să-și ascundă capul sub bordura mult prea mică, a urmărit cum oamenii cad pe capete secerați în timp ce încercau să se bulucească în clădire pe poarta principală. Toți trag haotic spre Modarom și Capitol. După minute bune de tragere , fără a avea o zi de armată, îî strigă soldatului de lîngă el: „Nu mai trage! Economisiți muniția!” Soldatul se conformează și strigă și el mai departe: „Economisiți muniția!” În scurt timp, cu sau fără legătură cu indicațiile transmise, focul se oprește.Tîrîș, pe lîngă clădire, reușește să se strecoare și o rupe la fugă spre casă. A scăpat. E viu. Numeroși tineri n-au avut același noroc, rămînînd întinși pe caldarîmul rece plin de sînge.

În timpul acesta, TVR îngrozește populația. E urmărită de întreaga țară. Se difuzează zeci de mesaje alarmiste. Teroriști peste tot. Populația este chemată să apere televiziunea și instituțiile care adăpostesc reprezentanții noii puteri. Fac rezerve de apă, umplînd butoaie și bidoane în pivniță pînă apucă teroriștii să otrăvească barajul ce alimentează orașul, luînd de bune manipulările toxice ale TVR. În fața blocului în care locuiesc, tinerii fac patrule de apărare contra teroriștilor. Unul are un topor. Altul un cuțit. Un altul o bîtă. Se fac strategii de apărare în cazul în care teroriștii ar ataca blocul.Nu știu ce șanse ar fi avut cu topoarele și cuțitele contra pistoalelor mitralieră sau carabinelor cu lunetă, dar nimeni nu pare să-și pună problema. În oraș încă se trage.

La vînătoare de teroriști

La îndemnul TVR ieșim să apărăm clădirea noii conduceri județene de un eventual atac al ,,teroriștilor”. Mama încearcă să ne oprească. Plecăm toți trei frații umăr la umăr. Trebuie. E nevoie de noi!

Nu putem trece de Teatrul Dramatic. Rămînem în mulțimea care umple zona din fața Teatrului și străzile din zonă. Este adus dinspre parc un tip în vîrstă îmbrăcat în veston de milițian, cu epoleții rupți. „E terorist! L-au prins cînd trăgea la poștă!” Strigă cineva lîngă mine. De nicăieri, apare o dubă tip TV care intră cu spatele în mulțime. Cei care-l tîrăsc pe respectivul încearcă să îl urce în dubă în timp ce toți se înghesuie să-l lovească. Un revoluționar cu o ghioagă cu o măciulie gigantică încearcă să-i crape capul peste mulțime. Prind ghioaga strigînd: „Să fie judecat!” Strigă și cei din jur. În acel moment începe focul. Toți ne aruncăm la pămînt. Soldații dintre noi trag în clădirea din față, cea cu fosta cofetărie Select la parter. Tuburile pistolului mitralieră sprijinit pe spatele meu sar în toate părțile. Mă uit în jur. Nu e nimeni rănit. Nu înțeleg cum Și un orb ar fi omorît zeci de persoane la cum eram îngrămădiți. Trebuia doar să plimbe ,,jetul” gloanțelor și cu ochii închiși. Nu înțeleg. Diversiune? Simulator de foc? Dubița se pune în mișcare cu prizonier cu tot. Nu-l vom revedea niciodată și nici nu vom ști cine a fost. Cu el a fost dus și un așa-zis taximetrist prins în spatele fostului Universal. Cîteva zile mai tîrziu generalul Florea, șeful noului CFSN local, anunță: „Nu avem niciun terorist prins!”

Pornim spre casă. În dreptul policlinicii cu plată un civil se proptește bine pe picioare, pune Zebeul la ochi și trage spre lucarna acoperișului de peste drum la îndemnul mulțimii isterizate care strigă ,,Teroriștii!” Cîteva minute mai tîrziu, din clădire coboară plin de praf un ofițer de armată ce pare a avea casca găurită, alb ca varul: fusese să verifice podul, la instigarea unor cetățeni ce credeau că zăriseră teroriști în acel pod. A avut noroc! Civilul a tras prost.

Am în buzunar un radio mic verde cu baterii la care ascult ce se întîmplă în București. Îl țin în mîna înfundată în buzunar. Ajuns la intersecția de la Onix văd cu coada ochiului cum din barajul celor care percheziționează mașinile se năpustește spre mine un tînăr înarmat cu un ZB. Mă abțin cu greu să nu o rup la fugă. Sunt percheziționat și legitimat. Sunt întrebat ce am în buzunar. Radioul îmi este făcut bucăți pentru a vedea dacă nu ascunde cumva vreo bombă. Scap cu greu, arătîndu-le buletinul și carnetul de student. Mă felicit că n-am fugit. S-ar fi deschis probabil focul. Puțin a lipsit să nu devin erou martir sau, mai știi, terorist.

A doua zi, la ICIM, unde lucram la acea dată, suntem chemați în sala mare de ședințe. Se alege conducerea frontului din întreprindere. Rînd pe rînd, foștii directori se propun între ei și se realeg. Este fostul BECOM devenit FSN. Un coleg de la CTC mă propune să fac parte din conducere pentru curajul meu de a merge singur din prima zi. Sar în picioare și-i rog să nu mă voteze: Port un nume greu pentru aceste zile deși sunt extrem de mîndru de el. Unchiul meu, fost prim-vicepreședinte al județului, este cel care a reușit să aprovizioneze județul cu puțina mîncare, făcînd troc cu omologii săi din celelalte județe. În prezent, este deportat la Slobozia, sub supraveghere, dus cu escortă a securității pînă acolo! „Vă rog să nu mă votați!” Mă așez în aplauzele colegilor care mă votează în unanimitate. Mă trezesc în conducerea întreprinderii alături de directori și de un inginer, Mircea Gheorghe, care fusese printre cei care ocupaseră în 22 clădirea securității. Nouă ne revine sarcina de a apăra întreprinderea. Nu trebuie să-i deranjăm pe directori de la treburile lor.

La arme!

Seara ne găsește asaltați de telefoanele colegilor de la grupurile izolate care cer arme cu care să se apere de un eventual atac. Unii au sursa radioactivă gama în clădire și se tem. Alții sunt în plin cîmp. Luăm legătura cu conducerea județeană care ne recomandă să mergem la Uzina 2 să ridicăm arme. Ne îmbrăcăm în haine de gărzi patriotice și îmbarcați într-un tv de întreprindere cu șofer ne prezentăm la poarta uzinei de unde suntem îndrumați spre locul unde ni se dau 10 ZB uri, fiecare cu cîte zece cartușe. Ne continuăm drumul pînă în spatele uzinei unde întoarce 34 și unde este SPI, secția unde ne așteaptă colegii disperați. Le lăsăm două Zebeuri și gloanțele aferente. Plecăm lăsîndu-i cumva mai liniștiți. Facem cîteva sute de metri. Motorul duduie zgomotos. Strig: „Stai! Frînă!” Mi s-a părut că aud un strigăt. Suntem la marginea orașului. Lîngă drum începe cîmpul. Din șanț, de pe partea mea, ies doi soldați cu pistoale automate în poziție de tragere și cu degetul pe trăgaci. Deschidem ușa ridicând automat mîinile, spunîndu-le că suntem de la ICIM. ,,Era a treia somație! Urma să deschidem focul!” Suntem percheziționați, arătăm zebeurile și actele, după care suntem lăsați să plecăm. Respir greu. Am mai ars o viață! Cîte se spunea că are un om? Șapte? Eu am mîncat deja trei și e abia începutul.

Organizez paza întreprinderii în schimburi de 3 ore, ca în armată. Stupid. Puteam măcar în 6, să se facă ziuă. Al meu se termină la 3 dimineața. Plec spre casă pe mijlocul drumului, îngrozit. Nu-i nimeni. Ajuns pe Toamnei, în dreptul agenției de turism Cristianul, mă împiedic de o denivelare și aproape cad. Norocul meu, cred. Un glonț șuieră și rupe crengile peste drum, izbind zidul. Un cuplu ce mergea spre gară, cărînd o geantă, o rupe la fugă. O fac și eu, traversînd rapid bulevardul și aruncîndu-mă în iarbă. Mă tîrăsc pe coate printre blocuri. Ajung livid acasă. Glonț rătăcit? Lunetist din blocurile turn în construcție? Not a clue. S-a mai dus o viață! Oare cîte mai am?

Ziua reținem un individ dubios chiar în fața întreprinderii. Are ochiul bandajat și nu vorbește românește. Îl legitimăm. Este cetățean italian și, în mod suspect, a intrat în România prin Stamora-Moravița în 16 decembrie. Sunăm la județ să cerem instrucțiuni. Suntem rugați să-i dăm drumul să ajungă la pansat la Județean. Suntem al 30 lea baraj care l-am oprit. Fusese împușcat pe Lungă, într-o mașină, de către un tînăr din baraj căruia cetățeanul i s-a părut suspect. Mă îndoiesc că, după cele îndurate în acele zile, va mai reveni vreodată în România. Oricum. A avut zile.

Zile în șir s-a tras în oraș. Au murit atîția oameni. 30 de ani niciun vinovat pedepsit. În starea de surescitare în care eram, am avut momente în care, într-un mod inexplicabil și irațional, nu mi-ar fi păsat dacă eram ucis. Aveam doar o mare curiozitate: Oare cum va fi după? Va fi o lume normală? Încă mă întreb, deși au trecut 30 de ani de atunci. Oare va fi?

 

Jurnalistul Marius Stoianovici, directorul trustului de presă Monitorul Expres, a acceptat invitația BizBrașov de a povesti cum a trăit zilele revoluției din 1989. 

Esti Companie? Aplica gratuit!

Puteţi adăuga job-urile disponibile în compania dumneavostră pentru a fi vizibile pe site-ul BizBraşov, dacă solicitaţi un cont. Doar aşa veţi putea intra în contact direct cu candidaţii.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*