Azi e sărbătoare. E sărbătoarea democrației. Știu că sună clișeistic, dar ascultați-mă puțin.
O dată la 4 ani (5 în cazul de față) vocea noastră, a poporului, a societății, a prostimii (cum ne numesc unii) se face auzită. Strigătele noastre nu mai sunt în piețe, de unde voiam să oprim abuzurile celor – vremelnic – aflați la putere. Strigătele noastre adorm și își transferă energia în acea mișcare scurtă de mână prin care ștampilăm buletinul de vot.
Miile, sutele de mii, milioanele de strigăte înăbușite de simbolistica zilei, se transformă în milioane de dorințe, dorințe transferate prin acel vot. Dorințele noastre de mai bine se vor simți și vedea acolo.
Pentru cei care spun că vocea unui singur om nu poate schimba nimic, îi aduc aminte că o picătură de ploaie nu-ți poate strica mașina. Ce-i un strop de ploaie pe lângă tone de metal și aliaj și plastic, toate închegate într-un sistem de neclintit. Milioane și milioane de picături în schimb pot genera un torent atât de puternic, încât sistemul ce părea de neclintit, va fi urnit din loc. Singur? Nu. Noi mulți? Toți? Da!
Nu contează că unele picături sunt bătute de vânt din stânga, din dreapta sau cât direct pe sistem, important e că acel mastodont se clintește. Trepidează. Vibrează. Simte, sub presiunea noastră cum îi vine vremea să se urnească din loc.
Așa-i și cu votul nostru. Hai să urnim mașinăria din loc, aveți încredere că tu și eu și ai mei și ai tăi, prin strigătul acela mut, vezi produce trepidații, vibrații, mișcare. Veți pune umărul la o nouă etapă din continua noastră viață cotidiană guvernată de acel sistem de neclintit.
Azi e sărbătoare. A democrației. Eu mă duc în cabina de vot să mă înclin și să-i ofer sacrificiul meu: votul!
