Zeci de mii de brașoveni participă la această oră la Sărbătoarea Junilor, unul dintre principalele evenimente organizate odată cu venirea primăverii. În centrul Brașovului nu mai este loc să arunci un ac, iar autobuzele RATBV nu au făcut față pentru a transporta în centrul orașului brașovenii care doreau să participe la eveniment, motiv pentru care pe străzile orașului a fost un adevărat furnicar.
Elemente preistorice moştenite de Juni
An de an, în Şcheii Braşovului, odată cu învierea naturii şi sărbătorile Sfintelor Paşti, asistăm la manifestări ce sunt moştenite din vremuri străvechi. O privire atentă asupra obiceiului îngăduie cu uşurinţă să se constate elemente preistorice prin care se arată legătura pe care românii din Şchei o au cu aceste locuri scăldate de legende şi mituri. Surprins de particularităţile arhaice ale obiceiului, cronicarul sas din Braşov Julius Teutsch aprecia: “Junii trebuie priviţi ca un rest de epocă păgână, o străveche serbare de primăvară, care serbează reînvierea naturii, învingerea soarelui asupra asprimii şi gerului iernii, începutul vieţii noi… iar serbarea trebuie considerată ca un cult religios precreştin, confirmată şi de împrejurarea că ea se petrece tot timpul pe dealuri, fiind un obicei cunoscut încă de la daci”.Bătrânii îşi mai amintesc încă de un obicei uitat azi, care se încadrează în acest cult al soarelui, de care pomenea cronicarul german, ca simbol de nemurire pentru strămoşii noştri daci şi geţi. Astfel, de Rusalii, bărbaţii, femeile, copiii şi toţi ai casei plecau de cu seară spre muntele Postăvarul, după ce, în prealabil, vătaful sau alţi bărbaţi băteau din poartă în poartă, folosindu-se de ciocanul în formă de şarpe, prezent la fiecare poartă – în zilele noastre mai sunt doar trei -, pentru a ieşi toţi din casă. Încolonaţi, ajungeau târziu şi greoi pe munte, unde aşteptau toată noaptea, îngheţând adeseori, până dimineaţa, când apărea soarele. La apariţia soarelui, într-o emulaţie colectivă, aruncau cu toţii cu diverse obiecte spre soare, ca nu cumva “vârcolacii” să le răpească soarele. Era cultul întâlnit la daci, conservat simbolic în poarta maramureşeană şi în efigia stemei moldoveneşti.
„Îngroparea vătafului”
Dacă acest cult al soarelui nu se mai practică azi, în schimb îngroparea vătafului, ca şi un joc burlesc, “căţeaua”, şi “aruncarea în ţol” mai pot fi întâlnite. Îngroparea vătafului la “Podul Dracului” este un obicei în care se recunoaşte caracterul îndepărtat istoric de factură tribală. De obicei acest ceremonial se făcea la sfârşitul unor petreceri ale Junilor. Vătaful este legat fedeleş pe o scară, pe care se pune un strai gros sau o pătură (de obicei în joia Paştilor), purtat de patru juni, în timp ce alţi doi se maschează, unul în preot, altul în dascăl cântăreţ (element preluat evident în epoca creştină).Junele este dus pe străzile Şcheiului, pe unde s-a umblat în lunea Paştilor după ouă roşii, cu opriri la cârciumi. Dacă plouă îl mai aşază şi sub streaşina casei să-l ude, spunând “că-l înmoaie, c-a fost cam aspru”. Către zorii zilei ajung aproape de Crucea Muşicoiului, la Podul Dracului (căruia popular îi mai zic “La chişătoare”), fiind aruncat (ca fiul de domn în ţepii furcii) în fundul văii, azi fără apă. Până nu promitea o cantitate de băutură respectabilă, junele nu era scos din groapă. Au fost situaţii în care nu s-au înţeles, motiv pentru care, în semn de protest, junii îl aşezau cu scară cu tot, legat, pe poarta casei lui sau chiar în locuri publice, astfel că într-un an a fost sprijinit de zidul Bisericii Negre. Supunerea fără murmur faţă de vătaful ales dintre cei mai buni juni, păstrarea cu sfinţenie a steagului şi a buzduganului pe tot timpul sărbătorilor dovedesc reguli ale unui cod nescris întâlnite la Junii din Şchei.
