Deși cele mai multe orașe și-au mărit suprafața în ultimii zece ani, cea a Brașovului a rămas identică – 11.056 hectare. Brașovul rămâne al doilea cel mai mare oraș al României, după București, care în ultimii zece ani și-a majorat suprafața de la 16.150 de hectare la 24.190 de hectare, dar peste Cluj-Napoca, deși acest oraș a „crescut” de la 9.232 de hectare la 10.472 de hectare, sau Oradea, care s-a extins de la 7.719 hectare la 8.182 de hectare.
Brașovul a câștigat, însă, prin refuncționalizarea unor zone industrial, cum ar fi suprafața de peste 100 de hectare a uzinei Tractorul, cea a fostei fabrici Prefa, urmând ca și terenul pe care s-a întins fabrica Fartec să fie „refuncționalizat” de dezvoltatorul Alphaville.
În ultimii 10 ani, municipiul București a adăugat la teritoriul său o suprafață mai mare decât suprafața Timișoarei. Extinderea necontrolată urbană excesivă a fost înregistrată în mai multe orașe (Întorsura Buzăului și-a mărit de peste 4 ori suprafața în intervalul 1993-2017, la fel ca și Șomcuta Mare, Vișeul de Sus și-a triplat-o, iar Măgurele a urcat de la puțin peste 900 de hectare la peste 4.000 ha. Acest lucru a avut loc ca urmare a proximității față de centrele urbane mari și a proceselor de sub-urbanizare.
Rata de supraaglomerare a României a fost de 52,3%, cea mai mare dintre țările UE-28, depășind de trei ori media de 16,9%. România e urmată de Polonia (44,2%) și Bulgaria (43,3%). Rata de suprapopulare în rândul populației expuse riscului de sărăcie din România a fost de 63,7%, depășită de Ungaria cu 71,0%, arată un raport al Ministerului Dezvoltării, arată Hotnews.ro.
Ce anume generează această supraaglomerare? În primul rând dificultăţile tinerilor de a trăi în locuinţa proprie, datorită lipsei opţiunilor locative, împreună cu dependenţa lor economică de membrii mai vârstnici ai familiei, arată documentul citat. În consecinţă, peste jumătate dintre populaţia ţării locuieşte în case supraaglomerate, România fiind ţara europeană cu cel mai ridicat procent al supraaglomerării, de trei ori mai mare decât media UE-27. (Se consideră că o persoană locuiește într-o gospodărie supraaglomerată în cazul în care gospodăria nu dispune de un număr minim de camere egal cu: – o cameră pentru familie; – o cameră pentru fiecare cuplu – o cameră pentru fiecare persoană singură în vârstă de peste 18 ani – o cameră pentru două persoane de același sex, cu vârsta între 12 și 17 ani; – cameră (camere) pentru fiecare persoană de sex opus cu vârsta între 12 și 17 ani; – o cameră pentru două persoane cu vârsta sub 12 ani)
- Supraaglomerarea masivă solicită excesiv instalaţiile blocului care nu sunt concepute din punct de vedere tehnic pentru a deservi un număr atât de mare de utilizatori, astfel încât apar alte necazuri. Întrucât majoritatea instalaţiilor sunt vechi şi defecte, subsolurile acestor blocuri sunt de obicei inundate şi murdare. Acoperişul şi pereţii sunt deterioraţi şi cu igrasie, ceea ce reprezintă un risc pentru sănătatea celor care locuiesc în clădire. Unele dintre aceste zone cu locuinţe sociale riscă să devină – sau au devenit deja – „insule” de sărăcie şi şomaj (denumite „ghetouri”, pe plan local).
- Alături de indicatorul supraaglomerării, suprafața locuinței poate oferi o imagine asupra calității locuirii, în ceea ce privește existența unui spațiu util suficient la nivelul locuințelor, se mai arată în raport. Suprafața medie a unei locuințe în UE 28 a fost de 102,3m.p.. Suprafața medie utilă a unei locuințe variază de la 46,9 m.p. în România, la 156,4m.p. în Cipru.
- Lipsa spațiului de locuit este acută pentru gospodăriile din categoria celor cu venituri mici și este atribuită în general familiilor mai numeroase, fiind asociată cu accesul deficitar la locuințele publice subvenționate, mai arată raportul citat.
- În perioada regimului comunist, deciziile privind amplasarea construcțiilor de locuințe au fost luate de către organele de conducere centrale. Noile locuinţe erau, de obicei, construite în jurul unui centru istoric existent (dacă un astfel de centru exista efectiv), în inele concentrice cu densități mai mari înregistrate odată cu deplasarea spre marginea orașului, așa cum este ilustrat în harta municipiului ClujNapoca. Acest model de dezvoltare este contrar dinamicii pieței observate în cele mai multe orașe din lume și este, de asemenea, contrar dinamicii pieței din România de astăzi. De exemplu, cea mai mare cerere de locuințe din Cluj-Napoca este pentru zonele din jurul centrului orașului, în timp ce cea mai mică cerere este în suburbii – adică exact opusul a ceea ce este oferit pe piață.
- La nivel național există un număr de 8.9 milioane locuințe convenționale. Cele mai mari sunt cele din județele Ilfov, Timiș, Satu Mare și Constanța iar cele mai mici (în medie, desigur) sunt în Brăila, Călărași și Vaslui, Teleorman și Mehedinți.
- Fondul de locuințe urbane este caracterizat prin dominanța apartamentelor cu două camere. Absența oricărei creșteri observabile a numărului de camere la cvintilele superioare de venit poate sugera că familiile care și-ar putea permite să trăiască în locuințe mai mari sunt limitate de locuințele și produsele financiare pentru locuințe disponibile pe piață.
- Numărul mediu de camere pe locuință din România este de 2-3, mult sub numărul mediu de camere pe locuință din alte țări europene. Numărul mediu de persoane pe camera de locuit este mai mare în orașe decât în mediul rural în toate decilele de venit. Aceste valori sunt semnificativ mai mari pentru gospodăriile cu venituri reduse. Nivelul relativ constant al numărului mediu de persoane pe cameră de locuit pentru decilele cu venituri medii spre ridicate indică lipsa opțiunilor de locuit indiferent de venitul sau dimensiunea gospodăriei.
