Moartea celor doi copii minune ai alpinismului brașovean a împărțit o societate dornică de găsirea unor vinovați, de aplicarea unor pedepse. Mulți le atribuie vina părinților, puțini dintre aceștia având cultura muntelui. Ne-am bucurat cu toții de realizările celor doi alpiniști, după ce, anterior, ne bucurasem de reușitele Crinei Coco Popescu, sora Getei. Unii dintre noi ne-am întrebat de ce acei copii nu își vedeau de școală, ca toți copiii normali. Într-o societate care vrea să impună norme, ne este greu să înțelegem de ce iubirea de munte îți poate transforma viața, îți poate oferi un alt mod de a exista și de a vedea lucrurile. Și de ce chiar și copiii preferă să își depășească limitele, urcând pe cei mai înalți munți.
Nu sunt în măsură să spun că au greșit părinții. Pentru că îmi e greu să cred că un copil ar fi îndurat frigul de la înălțimi de peste 2.000 de metri doar pentru că i-ar fi spus părintele lui că o să primească o ciocolată la întoarcere. Sau pentru orice alt motiv. Cred că acei copii iubeau muntele mai presus de orice. Faptul că au făcut o alegere proastă, de a alege un traseu care era sub un risc mare de avalanșă, nu este doar vina părinților, ci și a copiilor. În comunitatea muntelui, decizia nu o ia unul, iar ceilalți îl urmează orbește.
Într-o societate lipsită de modele vii, autentice, lipsită de viață și de bun simț, cei doi alpiniști minori au devenit pentru mulți dintre noi speranța că „viitoarea generație” va face mai mult decât să alerge după pokemoni și va reuși să ofere lumii o altă perspectivă decât cea a unor puști ținuți în puf și speriați de mașinile care trec prin fața geamului.
Muntele a fost iubirea lor de puști. iar prea multă iubire îți poate aduce sfârșitul!
Un comentariu
Teribilism gratuit