Călătorului care ajungea la Braşov în secolul al XVIII-lea prin pasul Timiş dinspre Muntenia i se dezvăluia înaintea ochilor o scenă şocantă cu doar câţiva kilometri înainte de destinaţia finală: pe vârful unui deluşor din stânga drumului se ridica o spânzurătoare din piatră, de care atârnau corpuri pe jumătate putrezite ale răufăcătorilor pedepsiţi cu moartea. Este vorba de Galgenberg – Dealul Spânzurătorilor sau Dealul Furcilor, respectiv Dealul Melcilor de astăzi. Cu câteva sute de ani în urmă, în această zonă erau înmormântaţi cei care nu îşi puteau găsi odihna în cimitire: sinucigaşii, alături de cei decapitaţi, traşi pe roată sau în ţeapă.
Țigănia orașului
Cei care doreau să ajungă în cetatea Braşovului trecând prin cartierul Blumăna (actualul Bulevard 15 Noiembrie) erau întâmpinaţi în faţa porţii Porzen (actuala intrare pe strada Republicii) de locul ubi homines comburuntur – acolo unde sunt arşi oamenii, locul de execuţie prin ardere pe rug, în vecinătatea căruia se găseau două lacuri unde vrăjitoarele erau supuse „probei plutirii“. În stânga acestui loc de execuţie se găsea ţigănia oraşului (pe locul magazinului Star de astăzi), o îngrămădire de colibe din pământ, acoperite cu paie, cu uliţe întortocheate, noroioase şi urât mirositoare din cauza pâraielor împuţite ce veneau de pe Schwarzgasse (strada Neagră), după cum scrie Historia. Aceasta era strada breslei tăbăcarilor ce îşi vărsau pe canale anume construite butoaiele în care pieile stăteau la înmuiat.
Un alt loc de execuţie unde răufăcătorii erau lăsaţi să putrezească în public era cel din faţa porţii Closther (intrarea pe actuala stradă a Mureşenilor). Prin această poartă intrau călătorii ce veneau din Moldova. Exista, de asemenea, şi un anunţ prin care cei care ajungeau în Braşov erau informaţi că sosesc într-un oraş posesor al jus gladiis (dreptul de a ucide), un oraş care putea pronunţa şi duce la îndeplinire pedepse cu moartea.
Prima execuţie pronunţată de Senatul Braşovului datează din anul 1442, însă despre cei care le duceau la îndeplinire nu ştim mai nimic. O primă informaţie cu privire la etnia acestora datează din anul 1504 în registrele castelanilor de la Bran, care îi foloseau pe Egiptii sau Ciganorum drept călăi pentru a-i spânzura pe răufăcătorii din satele ce ţineau de cetate. Una dintre cele mai cumplite modalităţi de tortură şi execuţie era smulgerea membrelor. Concret, condamnatul era legat de mâini şi de picioare de patru cai, iar aceştia trăgeau până când, efectiv, părţile corpului se desprindeau. Aşa a murit şi Sfântul Hipolit
Cine erau de fapt călăii
Călăii din Braşov, dar şi din întreaga Transilvanie, erau ţiganii, care aveau „îndeletniciri spurcate, pentru că ei fac şi pe călăii“, după cum scria, la 1595, italianul Pietro Busto, muzicant la curtea lui Sigismund Bathory. Începând cu anul 1520, registrele Braşovului încep să consemneze execuţiile duse la îndeplinire în oraş de călăii ţigani. Conform acestor însemnări, între anii 1520-1550 au fost duse la îndeplinire un număr de 120 de sentinţe, printre care se numărau torturi, spânzurări, decapitări, arderi pe rug, tăieri de urechi, bătăi şi alungări din oraş. Înregistrările amintite sunt de obicei succinte, redând doar sentinţa, cui a fost aplicată şi câţi bani s-au plătit ţiganilor. Descrieri mai ample apar în cazurile care necesitau torturarea învinuiţilor sau arderea pe rug a condamnaţilor, fiind consemnate preţurile plătite pentru materialele necesare acestor operaţiuni.
De asemenea, călăii oraşului erau însărcinaţi şi cu înmormântarea cadavrelor sinucigaşilor. Serviciile acestora erau folosite şi în satele aflate sub jurisdicţia Braşovului. Trebuie menţionat faptul că registrele de plată în general nu consemnează numele călăilor, ei fiind desemnaţi prin pluralurile latine Czigani, Cigani ori Egiptii, doar în anul 1541 este trecut în registrul de plăţi al oraşului „ţiganul Nicolae, care a spânzurat doi răufăcători“, după cum scrie Revista Historia.
O „meserie”bănoasă
Călăul oraşului Braşov era un om bogat faţă de restul ţiganilor. O reglementare „din vechime“ prevedea că fiecare ţigan trebuia să-i plătească o sumă de doi denari călăului după fiecare execuţie, în afară de banii plătiţi de primăria oraşului. De asemenea, călăul primea câte 4 florini de patru ori pe an (de Paşte, Sfântul Ioan, Sfântul Mihail şi de Crăciun), iar ajutorul său primea câte 2 florini la aceleaşi sărbători. Oficial însă, de la primărie, un călău primea următoarele sume, în funcţie de pedepsele duse la îndeplinire: pentru spânzurarea unui tâlhar – 1 florin, pentru o decapitare sau o tragere pe roată – câte 2 florini, iar pentru torturarea învinuiţilor – câte 25 de denari.
În 1856 s-a renunțat la serviciile călăilor
Încet-încet, călăii braşoveni şi-au pierdut importanţa şi sursele de venit. Taxa de doi denari pe care fiecare ţigan trebuia s-o plătească după fiecare execuţie a fost abolită în 1785. În 1856 s-a renunţat la serviciile călăului oraşului, execuţiile fiind duse la îndeplinire prin împuşcare de către un pluton de execuţie. Spânzurătoarea din piatră ridicată în secolul al XVIII-lea, al cărei prim client a fost chiar meşterul zidar care a înălţat-o, a fost demolată în anul 1870. În 1872 au fost desfiinţate breslele, dispărând şi conceptul de „puritate“ a cetăţeanului. Doar la mijlocul secolului al XX-lea mai exista în Braşov porecla de „Henkerjoszi“, dată hingherului, o ultimă amintire a călăului braşovean, desemnat în documentele germane de secol al XVIII-lea, „Henker“.
