În Epoca Medievală, în Transilvania, armele de foc aveau o mare preţuire, ajungându-se la performanţe deosebite ale făurarilor în privinţa execuţiei şi calităţii acestora. Braşovul şi Sibiul au fost centre respectabile de producere a armamentului. Vlad Dracul, domnitor al Ţării Româneşti şi-a asigurat mare parte din arsenalul oştilor sale prin cumpărarea armelor de la Braşov.
Armamentul folosit în Ţările Române nu se deosebea cu nimic de cel folosit de armatele apusene și deci nu se poate vorbi de un decalaj tehnologic, ci doar de cantitate, care era net superioară celor din urmă.
Într-o statistică aleatorie, printre cele mai performante arme ale Evului mediu erau arbaleta, buzduganul, halebarda, bombarda, tunul dintre armele de atac, iar printre mijloacele de apărare se numărau armura integrală sau părţi din suprafaţa protejată a corpului luptătorului, cum ar fi cămaşa cu zale, coiful, casca, cotierele sau genunchierele. Armele de foc au fost diferite, însă progresul tehnologic a fost redus, în epoca medievală, alături de acestea au fost folosite în continuare şi armele albe, uşoare, de corp precum sabia şi pumnalul, către sfârşitul perioadei. Una dintre armele de foc individuale, de mare importanţă, din perioada medievală, a fost pistolul.
Iniţial, acesta a apărut ca armă a cavaleriei, o armă de foc care se folosea cu o singură mână, cealaltă ramânând liberă pentru controlul frâielor calului. Pistoalele din perioada 1400-1700 reflectau, în general, tehnologia disponibilă muschetelor – foc unic şi încărcare pe gura ţevii – fiind la început concepute pentru suplimentarea armelor mai puternice cu reazem pe umăr.
Și în „epoca de aur”, Brașovul a rămas un important centru de producere a armelor și munițiilor, dar după Revoluție, aproape toate fabricile din acest domeniu și-au închis porțile iar producția efectivă a fost în ultimii ani foarte mică sau inexistentă.
