Autor: Andreea ROGOZ
Foto: Andreea Iancu
În urmă cu câteva săptămâni, aş fi întâmpinat decizia Comisiei parlamentare, aceea de a respinge proiectul exploatării miniere de la Roşia Montană, cu ceva mai multă bucurie. Poate am fi ieşit mulţi la Prefectură, să ne adaptăm sloganul: ”Uniţi, am salvat Roşia Montană!”. Câţiva ar fi scos steagurile cu frunza Roşiei şi le-ar fi fluturat pe geamul maşinii, la o scurtă plimbare prin centru. Sans jandarmi.
Ca la victoriile naţionalei de fotbal.
Nu e cazul astăzi. Cu toate că proiectul de lege a fost respins, în concluziile Comisiei se bate şaua puternic pe completarea unei legi cadru. Frumos până aici, dar această completare ţinteşte stimularea exploatărilor miniere ”de anvergură” – nu a industriei mineritului în ansamblui ei, ci doar a proiectelor care depăşesc un anumit nivel. De exemplu, a firmelor care şi-au propus să scoată 5 tone de aur pe an. Singurii cu asemenea proiecte sunt tot cei de la Roşia Montană Gold Corporation. Toate celelalte criterii (dezvoltarea durabilă şi respecterea normelor) devin secundare şi pot fi îndeplinite pe hârtie, cu documente frumos ambalate (în ce anume, se ştie). Iar aici se tratează cu o companie care a fost deja implicată în scandaluri cu acte măsluite: de la licenţa de exploatare oferită în dar de Minvest Deva până la raportul despre siguranţa bazinului de decantare, raport retras şi combătut puternic de Institutul Geologic Român. Cum ar veni, băieţii sunt suspecţi de blaturi importante.
Nu mai e proiect de lege cu panglica ”pentru RMGC” ataşată, acum se doresc modificări legislative menite să uşureze travaliul companiilor care aduc extraordinar de bine cu RMGC. Şi, de ce nu, să deschidă calea pentru alte firme ”de profil”.
Ca să continui cu analogia fotbalistică, deşi am obţinut un firav 1-0, cineva încearcă să lărgească spaţiul porţii noastre, doar-doar intră mingea.
Ce mai zice raportul comisiei? Se discută despre poziţia de negociere a statului român – redevenţele. Sunt destui oameni de bună-credință care privesc dezbaterea de pe margini și declară că sunt împotriva proiectului dar… dacă țara se alege cu ceva mai mult profit din toată afacerea, de ce să împiedicăm exploatarea?
Totuşi, vorbind despre bani, pierdem din vedere felul în care se fac ei.
RMGC, încercând să ne ia ochii, folosește următorul argument imbatabil: cianurarea este singura metodă de exploatare a aurului, fiind folosită în toate ţările. Dar ţările respective denunţă metoda aceasta fiindcă au mari probleme, în primul rând, cu bazinele de decantare (Kutahya în Turcia, Waihi în Noua Zeelandă şi exemplele pot continua).
Asta nu e doar problema RMGC-ului, e a industriei mineritului aurifer în ansamblu. Dacă până acum nu au găsit metode mai puţin agresive de exploatare, ar fi cazul să investească în cercetare. Numai în Europa se alocă fonduri substanţiale pentru găsirea unor alternative nepoluante la vechile moduri de producţie, iar cine nu face faţă acestei cerinţe, va fi forţat să abandoneze cursa. Asta ca paranteză.
Revenind la așa-zisul profit al statului român, nu asta ar trebui să fie principala preocupare atunci când se scrie o lege, indiferent de domeniu. Ci impactul deciziilor pe termen lung asupra zonei respective, asupra comunității și patrimoniului, în cazul de faţă. Noi, în calitate de cetăţeni care nu îşi permit să evadeze din realitatea cotidiană în spatele geamurilor fumurii, n-ar trebui să uităm asta.
Cu alte cuvinte, ce facem?! Ne dăm gol singuri doar fiindcă ni s-a promis o bere după meci?
O ultimă precizare: nu jucăm meciul cu RMGC-ul. Ar fi mult mai uşor, ne mai ajută scăderea preţurilor la bursă, presa internaţională şi presiunile diplomatice. Nu, meciul se duce cu arbitrul – clasa politică. Până acum, ne-au arătat cartonaşe roşii (demonizând protestatarii), ne-au dat cu praf în ochi (despăgubirile pe care ar trebui să le plătim RMGC-ului) şi, mai rău, au modificat regulamentul pe genunchi, în timpul meciului. Iar echipele adverse se adună, pregătite să joace în reprize lungi.
Deci, ne ieşim din pepeni?
