Opinii, Stiri Brasov

Furca lui Alghiuță: Despre sângele care nu se mai vede

Era îmbrăcat modest. Întins lângă stâlpul din holul întunecat, nemişcat, cu privirea aţintită în tavan. Avea pe gât o tăietură, din care gâlgaia sângele. Pe acolo intrase glonţul. După ce a murit, a fost acoperit cu o faţă de masă luată dintr-un biroul unui activist comunist. Doar ghetele au rămas descoperite. Le-am studiat în noaptea aceea de groază, obsedat de ochii pe care-i văzusem pierzându-şi sclipirea. Două încălţări scofâlcite, cu un şiret desfăcut, atârnând într-o pată de sânge. Pe holurile Judeţenei de partid era mult sânge, dar în agitaţia de atunci puţini se uitau pe unde calcă.

Până astăzi, toţi cei care au condus apoi Braşovul au străbătut acel hol. Nimănui, niciodată, nu i-a păsat pe unde pășește

 

Apăraţi Revoluţia!

 

Nu-mi amintesc exact ce m-a convins în 22 decembrie 1989 sa ies din nou în stradă după lăsarea întunericului. La televizor vorbea scriitorul Ioan Grigorescu. Nu ştiu ce spunea, doar că ne îndemna pe toţi să ieşim ca să apărăm „noua putere revoluţionară”. Ştiu, însă, că îmi plăceau foarte mult reportajele pe care le făcea, în vremea aceea, la Televiziunea Română. Şi că era foarte, foarte convingător. Am sărit imediat în pantofi şi, în fugă, mi-am luat o haină din cuier. Era o iarnă foarte blândă. „De ce te bagi? Eşti prea tânăr! Lasă, că sunt destui alţii”, a încercat mama să mă convingă. Fără rost. Am închis uşa, evitându-i privirea îngrozită.

În faţa Consiliului Popular, cum îi spunea pe vremea aceea, nu mai era lume multă.

 

Inamicul din noapte

 

Câţiva puşti agitau un steag găurit şi ţopăiau într-un cerc, urlând cât îi ţineau plămânii: „Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!”. „Măi, copii, mergeti, măi, acasă! Hai, că s-a terminat cu revoluţia şi a trecut de miezul nopţii. Ce mai staţi aici?!”, a încercat un subofiţer de armată să-i convingă. Nu a fost băgat în seamă.

De fapt, nimeni nu părea să apere ceva. Doar câţiva soldaţi din preajma impozantei clădiri, de intrarea căreia, până atunci, mi-ar fi fost frică să mă apropii.

Nici când militarii au început să care saci, pe care i-au aranjat ca o tranşee pe lângă zidurile din spatele meu, n-am priceput ce se întâmplă. Voiam doar să apăr revoluţia.

O mână de tineri cântau inconştienţi pe un câmp de bătălie. Între nişte soldaţi înarmaţi şi un inamic tăcut, ascuns în negura nopţii.

 

„Ăsta e sânge!”

 

Era trecut de două noaptea, când am văzut un ins dubios. Părea ca ţine ceva pe sub parpalac.

M-am îndreptat spre un ofiter, să-i spun asta. Atunci a început răpăiala. Noroc că ajunsesem lângă uşă. Dinspre Modarom se auzeau focuri de armă automată, dar nu cădea nimeni. Toţi s-au lăsat pe vine. Apoi, un snop de oameni disperaţi, târându-se sau aruncându-se, au intrat în clădire. În învălmăşeala aceea, am auzit şuierătura seacă a unui glonţ, trecând pe lângă mine, Cineva fusese rănit. M-am aruncat în spatele unui ghiveci uriaş din stânga impozantelor scări. „Ăsta e sânge! Au omorât-o! Ajutooor“, striga o fată în întunericul din hol. Cineva s-a târât lângă mine şi m-a apucat de picior dârdâind.

Atunci m-am ridicat şi am fugit pe scări. O secundă dacă aş mai fi stat mi-aş fi dat drumul în pantaloni. Sus, toţi erau terifiaţi. Într-o încapere izolată, paralelă cu coridorul s-a improvizat o infirmerie. Era un medic militar, de undeva de la Bacău. Iar „asistenta”, o studentă la actorie. Când am văzut că operaţiile se fac cu un cuţit, iar apa e adusă în scrumierele de aluminiu, mi-a venit să vomit. Era atâta sânge pe jos…

 

„Să improvizăm o lumânare”

 

„Nu mai sta aşa, nu vezi că a murit. Ai o brichetă, ceva, să improvizăm o lumânare”, m-a tras cineva de mânecă. Privirea individului întins pe jos îngheţase. Văzusem în filme cum, în astfel de situaţii, se închid ochii mortului, dar nu eram în stare să fac ceva. Am dat din umeri şi m-am ghemuit sub un geam care dădea spre curtea interioară.

Gemetele fetei împuşcate în fund erau groaznice. A fost nimerită atunci când toata lumea se îmbulzea pe uşa clădirii. Prietena ei, cea care mai devreme ţipa după ajutor, a vegheat-o toată noaptea.

Un tânar gemea, crăcănat pe un fotoliu. Avea picioarele răşchirate peste rezemătorile pentru braţe. Blugii îi erau năclăiţi de sânge. Fusese nimerit între picioare. Pe jos se făcuse o baltă maronie. Dacă nu s-ar fi schimonosit de durere, ar fi părut o fantomă, de palid ce era.

 

Plânsul soldatului

 

Mai târziu, un soldat în termen cu capul pansat, s-a aşezat lângă mine. Pe bandaj, într-o parte, se întindea o pată roşie. Icnea ca un copil mic. Din când în când, se uita la gaura din cască. Glonţul trecuse razant, crestându-i pielea. Camarazii lui n-au fost la fel de norocosi. Muriseră împuscaţi prin casca, cu capul zdrobit. Era singurul supravietuitor din grupa lui. Niciodată, de atunci, n-am mai văzut un adult care să bocească atâta timp, fără să se oprească.

Toata noaptea, deşi îmi era foarte somn, nu am închis un ochi. Teama ca aş putea muri în timp ce dorm, m-a ţinut treaz.

 

„Fără violenţă”

 

După un timp, m-am ridicat. Am dat o mână de ajutor celor care cărau răniţii pe nişte uşi scoase din balamale. Apoi, am încercat să conving un adolescent cu faţa plină de coşuri să nu se mai joace cu pistolul. Cineva împărţise puşti şi pistoale, doar pe semnătură, celor din clădire.

În holul opus, pe casa scărilor, doi tipi legaţi într-o poziţie imposibilă se rugau să fie dezlegaţi. Mâinile şi picioarele îndoite din genunchi le erau prinse la spate cu sfoară. Cei câţiva care am încercat să-i apărăm, strigând „fără violenţă!”, am renunţat după ce am fost înjuraţi de ceilalţi. Soldaţii care-i păzeau se făceau că nu-i văd pe cei care-i loveau cu bocancii în figură. Erau plini de sânge, iar feţele lor tumefiate păreau nişte măşti.

 

Fuga printre gloanţe

 

A doua zi, când s-a luminat de ziuă, la ordinul comandanţilor, soldaţii au strâns toţi civilii pe coridorul de la parter. Era o aglomeraţie teribilă. Ca nişte oi pregătite de sacrificare, am fost mânaţi către o iesire din spatele clădirii. Afară era fundaţia viitorului hotel al partidului. Pe acolo ne-au spus că trebuie să plecăm. Ne-au explicat că nu se mai trage, deşi afară gloanţele şuierau din toate părtile. Grupuri de câte trei-patru ieşeau alergând printre fier-betoane. În pragul uşii, am simţit mirosul pătrunzător de praf de puşcă. Am rupt-o la fugă, fără să privesc înapoi. O fată care a căzut de pe zidăria îngustă, urla după ajutor, dar nimeni nu s-a întors după ea. Alţii au fost împuşcaţi. De pe un bloc de lângă magazinul „Universal”, cineva trăgea cu o mitralieră. Undeva, pe caldarâm, o pată de sânge.

 

Din nou

 

Astăzi este din nou 22 decembrie. Probabil, ca de atâtea ori în atâţia amar de ani, se va îngenunchea patetic la mormintele din parcul aflat în parcul din centrul oraşului.

Se va vorbi despre cei care şi-au dat viaţa şi despre recunoştinţă. Va fi o îmbulzeală de luptători remarcaţi prin fapte deosebite sau cu rol determinant într-o glorioasă Revoluţie. Politicienii neocomunişti vor ţine discursuri anticomuniste, iar criminalilor întorşi la locul faptei le vor da lacrimile de emoţie.

Apoi vor călca din nou, cu curajul pe care nu se sfiesc să şi-l laude an de an, în sânge.

 

Text și desen de Alexandru Ghiza

 

 

Esti Companie? Aplica gratuit!

Puteţi adăuga job-urile disponibile în compania dumneavostră pentru a fi vizibile pe site-ul BizBraşov, dacă solicitaţi un cont. Doar aşa veţi putea intra în contact direct cu candidaţii.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*