Mircea Oltean, fondatorul afacerii şi actualul CEO al IRUM, firma care a lansat luna trecută tractorul Tagro, primul produs românesc după închiderea uzinei brașovene de tractoare, este originar din satul Jabeniţa, aflat la 6 kilometri depărtare de Reghin.
A făcut facultatea la Braşov, iar în 1985, la absolvirea studiilor universitare, a fost repartizat la Gheorgheni, în Harghita. După perioada de stagiatură, care era obligatorie în perioada comunistă, Mircea Oltean devenise inginer-şef al unei fabrici locale. S-a întors însă pentru soţia sa, Violeta, în Reghin. Istoria lui la fabrica IRUM din Reghin a început astfel în postura de angajat al acesteia, alături de soţia sa, în perioada comunismului.
Aptitudinile antreprenoriale nu lipseau însă din familia lui Mircea Oltean nici în condiţiile regimului comunist: tatăl tânărului inginer nu lucrase niciodată într-o fabrică de stat în perioada comunistă şi a obţinut autorizarea de a munci acasă, unde avea un mic atelier de tâmplărie în care producea ferestre şi uşi.
Imediat după Revoluţie, soţii Oltean au avut parte şi de primul contact cu exteriorul. Foşti colegi de facultate, saşi de origine, erau stabiliţi în Germania şi i-au chemat pe el şi pe soţia sa. „Am rămas doar o lună, în care am lucrat, apoi am lucrat câte o lună şi în anii ce au urmat, în intervalul 1990-1994”, descrie Mircea Oltean munca în Nürnberg, în agricultură, în cultivarea de viţă-de-vie.
Andrei, în vârstă de 5 ani atunci, i-a însoţit şi el în Germania şi chiar şi în via unde a avut ocazia să vadă primele tractoare. „Dimineaţa, ca să nu rămân singur, fiindcă mi-era frică, era un mediu total nou – nu ştiu cum făceam că mă trezeam la 5 şi mă duceam cu ei – astfel că atunci, primul job pe care mi l-am dorit era cel de tractorist”, îşi aminteşte el râzând.
De ce nu au rămas în acele vremuri în Germania? „Am realizat că indiferent ce faci, tot un străin vei rămâne acolo, puteam să îmi găsesc un job – cu ingineria sigur găseam ceva convenabil”, spune Mircea Oltean. Iar fiul său îl completează: „Tot timpul a fost foarte motivat să facă ceva aici – am vrut tot timpul să facem ceva, să demonstrăm că şi noi, românii, putem să facem lucruri serioase şi pe termen lung, de calitate. Am clădit afacerea cărămidă cu cărămidă şi am reuşit să ajungem unde suntem astăzi”.
În 1996, soţii Oltean au luat decizia de a renunţa la munca în fabrică şi au pus bazele propriei firme, Maviprod. „După ce a venit capitalismul, cei care conduceau aici tot influenţe comuniste aveau – acesta este de fapt şi motivul pentru care am plecat din fabrică, eram nemulţumit că lumea nu a înţeles ce se întâmplă şi nu s-au schimbat lucrurile.”
Trei ani mai târziu, au văzut însă potenţialul de a transforma fosta fabrică comunistă şi au preluat-o, cu 2 milioane de mărci germane, în baza unui împrumut bancar: „Dacă în urmă cu câţiva ani lucram cu 7 mărci pe oră, să cumperi ceva cu 2 milioane de mărci era ceva de neimaginat”, mai spune Mircea Oltean.
A fost singura privatizare din Reghin realizată prin licitaţie şi nu prin MEBO (Management Employment Buyouts, trecerea mijloacelor de producţie din proprietatea statului, în proprietatea muncitorului). „Nu au fost mulţi participanţi fiindcă nu era atractiv, era în pierdere.” Totuşi, spun că majoritatea aşteptau să treacă două-trei licitaţii ca să scadă preţul – „El nu a mai aşteptat, iar la primul termen de licitaţie a licitat suma cerută – dacă mai aştepta să scadă preţul, mai apăreau şi alţii, interesaţi doar de teren – erau fabrici vândute doar cu 1 leu.”
Au obţinut finanţarea de la bănci şi au avut o perioadă de plătit – în trei luni aveau termenul limită. Licitaţia a fost în noiembrie, iar apoi în martie au intrat în posesia acţiunilor – în momentul în care au reuşit să plătească integral tot pachetul de acţiuni.
Direcţia de atunci a fabricii era înspre faliment – cu datorii, condiţii de muncă foarte grele. Mircea Oltean îşi aminteşte că în prima iarnă, în hale erau -7 grade: „Îngheţa uleiul maşinilor, oamenii erau verde-albaştri din cauza frigului sau în turnătorie nu vedeai la doi metri din cauza gazelor, a fumului, lucruri care astăzi nu se mai întâmplă şi în hale sunt alte condiţii de muncă, nu avem noxe sau alte lucruri care să dăuneze sănătăţii angajaţilor.”
În ceea ce priveşte Maviprod, compania a avut de la început un traseu ascendent, în condiţiile de piaţă de atunci: „Dacă ştiai să te mişti repede, foarte uşor puteai să îţi dublezi afacerile de la o lună la alta. Trebuia să te mişti foarte repede fiindcă şi dobânzile la bănci erau foarte ridicate – 170-180%. Pe de o parte, dacă nu mişcai repede, nu reuşeai să fii rentabil, iar pe de altă parte, nu-ţi creştea afacerea; riscurile erau pe măsură”. A fost o perioadă în care fiecare lună însemna dublul lunii precedente ca şi afacere, în 1995-1997.
O fabrică veche a fost modernizată
Fabrica achiziţionată era însă una veche, cu tehnologie din anii ’70 şi cu o serie de datorii la bugetul de stat. Mircea Oltean a creat atunci o strategie pe termen lung, dar şi una pe termen scurt, prin care să scadă costurile şi să crească eficienţa. Au început o retehnologizare intensă, care a prevăzut investiţii în turnătorie, tratamente termice, prelucrări mecanice etc. „Practic astăzi, pe baza tuturor aceste investiţii, am devenit unii dintre cei mai importanţi producători de utilaje forestiere din Europa”, spune el.
Atunci când a cumpărat fabrica, Mircea Oltean şi-a propus o diversificare a activităţii acesteia, iar un sector mai apropiat decât ceea ce făceau şi înspre care se puteau orienta era cel agricol.
Au încercat un prim pas în această direcţie în 2007, printr-o colaborare cu producătorul românesc Uzina Tractorul din Braşov: IRUM ar fi trebuit să vină cu motorul şi ambreiajul, iar UTB cu restul componentelor. Falimentul UTB a oprit însă şi acest proiect.
„Industria românească era una făcută de specialişti – am văzut fabrici mari, am făcut facultatea în Braşov. Roman Braşov, Tractorul – cei care au coordonat aceste fabrici erau tehnicieni; până la urmă, regulile tehnice sunt aceleaşi şi în comunism, şi capitalism – dar dorinţa de îmbogăţire a unor persoane, pe termen scurt, să vândă la fier vechi tot ce era, să vândă terenurile, a distrus multe dintre fabrici – or acestea sunt chestiuni de interes naţional şi nu am văzut pe nimeni să plătească – acestea sunt crime, toţi trebuia puşi la zid.”
Astfel, din punctul de vedere al familiei Oltean, multe dintre acele fabrici puteau fi eficientizate: „Nu totul era bun, dar până la urmă, dacă eşti investitor, faci curăţenie, vezi ce se pretează – structura de fabricaţie la IRUM nu este ca în trecut, foarte multe dintre produsele care nu aveau succes în piaţă au fost scoase din producţie. Tehnologia era clar depăşită, rolul nostru era să identificăm care sunt lucrurile consumatoare de energie, de pildă, să le scoatem şi să venim cu altele”, spune Mircea Oltean.
„Ei aveau un potenţial imens, probabil că este una dintre cele mai mari crime care s-a făcut la nivelul industriei româneşti, era o fabrică integrată pe 180 de hectare, în care se făcea tot – am vizitat producători mari, cum ar fi John Deere, de exemplu, şi am văzut fabrici de profil; dar nu mai întâlneşti ceva precum Uzinele Tractorul din Braşov”, îşi exprimă părerea referitoare la falimentul uzinei Tractorul şi Andrei Oltean.
Din punctul lui de vedere, o fabrică precum aceea reprezenta munca părinţilor generaţiei sale: „În anii ‘80 stăteau la coadă pentru orice şi nu aveau acces la aproape nimic, toate acele economii s-au făcut pentru a crea mastodonţi de genul acela – păcat că toţi anii aceia de sacrificiu ai populaţiei s-au aruncat la gunoi, cum a fost şi cazul UTB-ului”.
Soarta acesteia a fost până la urmă, ca în cazul multor altor fabrici locale, să fie valorificată în scop imobiliar, după ce anterior utilajele au fost vândute cu preţuri derizorii: „Au vândut utilaje care valorau sute de mii de euro la preţ de fier vechi, le luai cu 10.000-15.000 de euro; chiar şi noi am reuşit să luăm două maşini de acolo care noi costau sute de mii de euro şi le-am luat cu în jur de 15.000 de euro”.
Directorul de dezvoltare al IRUM oferă compania lor drept contraexemplu: „Fabrica noastră era una cu tehnologii din anii ’70, în Tractorul s-a investit foarte mult şi erau maşini foarte noi, pe care le cumpărau chinezii şi nemţii; noi am luat vreo 2-3 – în rest au dus şi în China, Polonia, Germania, s-a evaporat totul, dar era o fabrică impresionantă”.
Rolul principal în succesul IRUM l-a avut tatăl său, subliniază Andrei Oltean, „înţelegând mecanismul şi fiind de specialitate, a reuşit să rentabilizeze foarte repede tot businessul şi a ştiut unde să intervină”. Pe de altă parte, vechii manageri, care veneau din perioada comunistă, nu erau suficient de conectaţi cu realitatea capitalistă şi nu înţelegeau ce trebuie să facă pentru profitabilitate.
Spre exemplu, spune Andrei Oltean, prin investiţiile în tehnologie şi infrastructură, reuşesc ca în prezent să cheltuie tot atât de mulţi bani pe gaz cât plăteau în 1999, când au cumpărat fabrica şi produceau mai mult.
Nu au făcut un total al investiţiilor de până acum, dar Andrei Oltean precizează că de când au cumpărat această fabrică, tot profitul a fost reinvestit.
Au vrut să umple golul lăsat de Uzina Tractorul Braşov
În 2010, după ce au văzut că UTB-ul a dispărut din piaţă şi a rămas astfel un gol, şi-au propus să intre în piaţa agricolă, „lucru care nu este uşor, este o piaţă foarte competitivă, sunt producători foarte mari, care au utilaje bune, la costuri bune”, spune Andrei Oltean.
Au hotărât ca primul pas să îl facă în colaborare cu un partener extern, prin care să intre în piaţă cu un utilaj deja testat – asemănător cu ceea ce oferea Tractorul Braşov. Au intrat astfel în colaborare cu producătorul de tractoare Belarus, ce presupunea ca ei să le furnizeze piesele pentru asamblarea a două modele de tractoare în Reghin. „Am reuşit să venim în piaţă cu un tractor simplu, robust, asemănător cu ce oferea UTB-ul”, spune tânărul Oltean.
De altfel, spune că şi fabrica celor de la Belarus era similară cu Tractorul Braşov; aparţine statului din Belarus, au totul integrat, la fel cum era UTB-ul.
„Belarusul producea tractoare pentru anumite ţări, Rusia de exemplu, România făcea pentru altele”, explică el cum era împărţită activitatea celor doi mari producători. În septembrie 2016, producătorul român de tractoare articulate forestiere lansase trei utilaje forestiere noi – două dintre acestea fiind concepute exclusiv de inginerii societăţii şi fabricate la Reghin. „Dar normal că am avut şi visul acesta de a avea un tractor agricol 100% IRUM, pe lângă cel forestier”, spune Andrei Oltean. „Ne-am dat seama că este nevoie de foarte multe investiţii în zona aceasta ca să poţi să vii cu un produs adevărat în piaţă, fiindcă astfel poţi să faci orice, poţi să faci şi un BMW, dar la final vezi că te costă 200.000 de euro.”
Cum faci un tractor?
„În primul rând a fost foarte important să vedem pe ce zonă de fermieri mergem. Am hotărât să mergem pe cei mici şi mijlocii – dar pentru anumite lucrări, se adresează şi celor mari”, descrie Andrei Oltean unul dintre paşii făcuţi în direcţia construirii tractorului agricol „made in Romania”. Au hotărât astfel să aleagă o gamă de la 86 de cai-putere la 102.
Un element important este motorul – astfel că au început de aici; apoi, legat de design şi de alte specificaţii tehnice, au făcut o serie de cercetări de piaţă şi, spune Oltean, au încercat să creeze un produs care să îi reprezinte, să aibă o identitate unică.
Pentru dezvoltarea designului au început de la elemente precum logoul companiei, care este reprezentat de un cal, apoi s-au adăugat alte elemente pe care ei să le pună în valoare.
„Am început să construim ca un joc de Lego, iar la final am reuşit să scoatem un produs”, spune Andrei Oltean. Au fost însă tot timpul atenţi şi la costuri şi, spune tânărul, au reuşit astfel ca produsul să fie competitiv în piaţă şi să poată fi destinat şi exportului.
În total, a durat cam cinci ani construcţia TAGRO. Denumirea vine de la TAG, tractor agricol, care se referă la prima gamă de tractoare agricole pe care ei le-au asamblat sub licenţa Belarus; ulterior au adăugat RO, reprezentând atât „industria românească în acest an al centenarului”, cât şi iniţialele oraşului Reghin şi ale familiei Oltean.
Ambiţia lui Andrei Oltean este ca TAGRO să fie mai bun decât tractoarele dezvoltate în Belarus şi ansamblate la Reghin. Proiectul TAGRO a fost realizat în Centrul de Cercetare şi Dezvoltare pentru Utilaje Agricole şi Forestiere – IFOR – care funcţionează la Reghin din 2015, centru înfiinţat de IRUM, în urma unei investiţii de 2,65 milioane de euro. Alţi 4 milioane de euro au fost investiţi în concretizarea proiectului TAGRO. Producţia în serie va începe în aprilie 2019, iar conducerea IRUM Reghin estimează că în primul an vor fi produse şi vândute 200 de tractoare TAGRO, în 2020 va fi depăşit pragul de 300, iar în 2021 vor urma alte 500 de tractoare.