Zilele trecute stăteam de vorbă cu unul dintre directorii unei firme de HR care îmi explica plin de patimă momentul în care ne aflăm din punct de vedere al resurselor umane. Pentru că asta sunt angajații pentru firme – resurse umane.
Îmi explica amicul meu că piața aceasta a ajuns la un nivel în care se angajează absolut orice. „Dacă are două mâini, două picioare și nu miroase prea tare a alcool, noi îl angajăm”, spunea el. Pentru că s-a ajuns până acolo încât se oferă salarii de 2.000 de lei net unor muncitori necalificați. „Am avut luna trecută oferte pentru stivuitoriști în Sfântu Gheorghe cu 5.000 de lei în mână”.
Și cu toate acestea se găsește foarte greu personal. E nevoie de multă răbdare și pricepere în a sta de vorbă cu oameni care nu au poate nici patru clase, dar își doresc salarii de mii de lei. Și care spun că pentru un salariu mai mic nici măcar nu se trezesc dimineața din pat.
Un angajat cu ceva pricepere și cu un IQ ceva mai dezvoltat își face mereu probleme pentru jobul său, pentru siguranța locului de muncă. Aceștia sunt de obicei angajați pe sume mici și muncesc destul de mult, în timp ce „noile vedete” ale pieței de HR, necalificații, au nevoie de sute de ore de training, investite de angajator, după care pot, foarte ușor, să spună că nu mai vin la muncă pentru că nu este exact cum își închipuiau ei că ar trebui să fie.
Învățați cu „frecarea mentei” de pe vremea comunismului târziu și a capitalismului anilor 90, având modele în acea perioadă, riscăm să devenim un neam de leneși, care stă cu mâna întinsă la un stat super-protector. E drept, și statului îi place să încurajeze nemunca. Până și ciobanii au început să se plângă de lipsa forței de muncă. Nu că ar avea ei o strategie de HR foarte bine pusă la punct, dar dacă merg la crâșma din sat și aruncă o privire își cam dau seama că cei mai beți din acel spațiu sunt cei care a doua zi dorm până târziu pentru că le-au intrat „socialele” pe card.
Problema românilor cu venituri mici este lipsa asumării responsabilității. Nu ar prefera să aibă un program fix, pentru că au copii mici. Ideea este că dacă nu se duc la muncă vor avea tot timpul un nou copil mic pe care să îl plaseze în poala statului în timp ce ei merg să semneze condica la cârciumă. Și atunci ajungem să ne plângem de lipsa forței de muncă în condițiile în care o treime din cei apți de muncă sunt în grija celorlalte două treimi, oameni care își plătesc taxele, impozitele, și care vin atât de obosiți de la job că nu mai au timp să facă copii pe bandă rulantă.
Acest articol a apărut în revista fwdBV, singura revistă de business a Brașovului.