Alpinismului a apărut în Alpii francezi, la finalul secolului al XVIII-lea, și s-a răspândit la nivel global în următoarea sută de ani. În prezent, alpinismul (în Europa), așa-numita activitate de „mountaineering” sau andismul (în țările latine din afara Europei) se practică în toți munții din lume.
În România, alpinismul a căpătat, în perioada interbelică, denumiri autohtone: carpatism și bucegism fiind cele mai cunoscute.
Începuturile alpinismului românesc
Trei date își dispută momentul inițial al alpinismului românesc – 1857 (prima expediție pe Vârful Postăvaru), 1873 (înființarea SAK) și 1903 (excursia lui Ieronim, Nicolae Bogdan și Mihai Haret pe valea Horoabei).
În 1857, liceenii Eduard Gusbeth şi Eduard Copony, de la Honterus, au urcat pe Vârful Postăvaru. Gusbeth a devenit apoi un medic celebru al Brașovului, după ce s-a școlit la Viena.
A doua ascensiune a acestui vârf a avut loc abia în 1870, iar trei ani mai târziu, a luat fiinţă SAK (Clubul Alpin al Transilvaniei). În 1881, SAK devine secţiunea Braşov a SKV (Societatea Carpatină Ardeleană).
După înființarea SKV (1880), în Carpați au aparut primele refugii pentru turişti, primele drumuri montane (spre exemplu: poteca de la cascada Şerbota până la cabana Negoiu, poteca pe Bucşoiu Mare, poteca din abruptul Craiului), dar și primii ghizi (în 1884).
Tot în 1884, A. Berger şi Kuhlbrand au urcat pe Vârful Omu, fără schiuri sau rachete, conduşi de un ghid.
Citește întreaga istorie aici